Prietenul la nevoie... > REVISTA LUMEA SATULUI

Dispariţia „de facto“ a statului polonez după agresiunea combinată germano-sovietică din septembrie 1939 a pus România într-o situaţie specială. Ea nu a putut acorda Poloniei ajutorul militar prevăzut prin tratatul de alianţă, în schimb a avut curajul să sprijine, în ciuda ostilităţii tot mai accentuate a Germaniei naziste, pe refugiaţii din ţara vecină, „îndeplinind, se spune în ziarul Timpul din 5 septembrie 1939, bunătatea şi dragostea de aproape a neamului românesc“.

Ştirea că guvernul polonez a cerut drept de azil în România a declanşat la Berlin o reacţie de o deosebită ostilitate, atitudinea României fiind considerată ca „un act incompatibil cu neutralitatea“.

În pofida presiunii căpeteniilor naziste, guvernul român a luat cele mai potrivite măsuri, în conformitate cu convenţia de la Haga, pentru ajutorarea refugiaţilor polonezi. În spiritul acestei atitudini, în noaptea de 17/18 septembrie 1939 preşedintele Republicii Polone, Ignacy Mascicki, comandantul suprem al armatei poloneze mareşalul E. Rydz-Smigly, membrii Guvernului, împreună cu familiile lor au trecut graniţa pe teritoriul României. Şeful statului polonez a fost găzduit în localul actualei primării din Bicaz, iar miniştrii şi familiile lor în staţiunea balneară Slănic-Moldova. Ceilalţi refugiaţi, militari şi civili, au fost cazaţi în numeroase alte localităţi: Braşov, Târgovişte, Hârlău, Roman etc.

Numărul refugiaţilor polonezi care au trecut graniţa în România se ridica la circa o sută de mii, din care 60 de mii de militari. În faţa acestei situaţii, Guvernul român a înfiinţat la 27 septembrie un Comisariat general care să soluţioneze toate problemele legate de întreţinerea şi viaţa acestor fii ai ţării prietene.

Astfel, militarii care au făcut parte din armata polonă, fie ca ofiţeri fie ca soldaţi de trupă, nu sunt consideraţi prizonieri de război, ci refugiaţi militari pe teritoriul nostru ai unei armate beligerante. Mai mult, acestora li s-au acordat alocaţii între 2.400 şi 9.000 de lei pe lună.

Sprijinul acordat de România poporului polonez s-a concretizat şi prin punerea la adăpost a valorilor pe care Guvernul a reuşit să le transporte peste graniţă.

Guvernul român nu a dat curs ingerinţelor naziste. În ciuda eforturilor disperate ale unei adevărate armate de agenţi germani şi sovietici de a pune mâna pe „trenul aurului“, acesta a ajuns cu bine la Constanţa şi a fost îmbarcat la bordul unui submarin britanic. Mai mult, în 1946 Guvernul român a predat Poloniei cinci tone de aur, păstrate în toată perioada războiului într-o locaţie secretă.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu