Imprimati articolul

Prietenii mei, doctorii

Ursitoarea, adică zâna mea cea bună, a făcut să văd lumina zilei într-un sat dobrogean. Şi încă nu unul oarecare. Asta pentru că frumuseţile lui, şi nu puţine, ostoiau, cândva,  pământurile sterpe ale Văii Carasu. Nici nu-ţi venea a crede ochilor că aşezarea cu nume predestinat pustiului era în fapt o mică mare de clorofilă care făcea ca Valea Seacă să fie un loc binecuvântat de Cel de Sus. Dintre intelectuali, la Valea Seacă cea mai respectată figură, cel mai adulat om era doctorul.

Aveam o venerabilă doctoriţă, pe care mi-o amintesc şi acum ca pe o binefăcătoare icoană, fiindcă priceperea şi sârgul ei au tămăduit de-a lungul a peste patru decenii mii de suferinţe. Doamna Balotă, aşa o chema pe buna noastră prietenă, era întotdeauna peste tot. Copil fiind, rămâneam uimit ori de câte ori doamna doctor ne vizita familia şi şcoala. Ne ştia, cum nici părinţii noştri n-aveau habar, toate bucuriile ori toate necazurile noastre de copii.

Pe mulţi dintre prietenii noştri i-a şi moşit. Pe alţii chiar i-a operat, fiindcă acolo, în minusculul ei dispensar, improvizase o sală de mică chirurgie – astfel încât la Spitalul din oraş, din Constanţa adică, numai arareori ajungeam, şi asta doar atunci când nevoile medicale ale celui suferind o depăşeau cu adevărat.

Doamna Balotă, doctoriţa satului meu, era pentru noi o sfântă. Aşa mi-am cultivat, în ceea ce mă priveşte, respectul pentru doctor, mai cu seamă pentru medicul de familie. Uimit am fost nu o dată să aflu că şi cel mai strălucit as al medicinei în fapt şi-a început cariera într-un sătuc oarecare. Cel mai adesea. Fiindcă, îmi spunea deunăzi profesorul Alexandru Oproiu, un prieten de inimă, „acolo, unde după ani de studii universitare e musai să te descurci singur, acolo aşadar începi adevărata carieră de mai târziu“.

Şi iau în calcul acum doar destinele câtorva dintre prietenii mei de azi, medici de reputaţie cu cariere de invidiat – precum profesorii Mircea Cinteză, Dorin Sarafoleanu, Mircea Deac, Mircea Dinulescu ori deosebit de delicatul profesor Dan Forsea. Şi sunt doar câteva dintre personalităţile cu care aveam să leg prietenie în timp. Îmi place să cred că asta în eterna amintire a doctoriţei Balotă.

Oamenii aceştia, fiindcă marea mea descoperire a fost să înţeleg că, în ciuda excepţionalelor cariere, a faimei pe care o merită din plin doctorii, prietenii mei de astăzi – sunt oameni, simpli oameni. Cu bucuriile, cu frământările, cu succesele şi insuccesele lor, cu speranţe şi dezamăgiri, dar totdeauna gata să prefacă imposibilul în succes notabil.

Sigur, un hâtru mă apostrofa zicându-mi că doctorilor e bine să le fii prieten, iar nu pacient. Mă întreb însă, într-o viaţă de om câţi dintre noi n-am fost nevoiţi să le călcăm pragul? Aşa, îmi aduc aminte iarăşi de inimosul şi poate cel mai optimist prieten pe care am avut bucuria să-l cunosc, profesorul Sorin Oprescu, astăzi ambiţiosul primar al Capitalei.

De la el aveam să învăţ, îl citez din memorie, că „cine face bine o treabă, le poate face pe toate“, axiomă pe care, în ciuda adevărului ei ce nu mai trebuie demonstrat, profesorul Oprescu vrea să o ridice la rang de regulă omenească.
Tinerii ce cutează să aleagă drumul medicinei trebuie să înţeleagă, de la bun început, că au ales calea sacrificiului de sine. Asta, doar dacă îşi doresc să devină cu adevărat medici.

Gh. VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2009

֩ Comentarii