Prea ne încovoiem în faţa comisarilor

În acest număr, invitat să răspundă unor întrebări venite din partea fermierilor este domnul prof. dr. Valeriu Tabără, preşedintele Comisiei de Agricultură din Camera Deputaţilor, persoană cu o experienţă demnă de luat în seamă în domeniul agriculturii, a învăţământului şi iată, şi ca om politic.

– Pe agricultorul român îl încearcă de la o vreme sentimentul că este dat la o parte. Faptul cel mai dureros este că tot se taie din bugetul agriculturii, deşi mare parte din suprafaţă este nelucrată. Cum se explică fenomenul acesta?

– După părerea mea, reducerea drastică a bugetului reduce şi şansele de a interveni în zone de risc sau de criză, ca să spunem aşa, cum a fost de exemplu cazul ideii susţinerii îngrăşămintelor din primăvară. Colegul Sârbu spunea în Parlament că aşa s-a negociat la Bruxelles. Aici trebuie să vin în contradicţie cu dânsul şi să amintesc că atât Polonia, cât şi Ungaria sau Cehia au negociat la fel, dar ele pun problema unor programe alternative. Există aşadar portiţe de aducere a argumentelor către Comisia Europeană prin care li se poate explica că pierderile noastre sunt şi pierderile lor.

Şi dacă noi le putem asigura din surse interne, măcar la nivelul la care s-a făcut şi în trecut, atunci ele trebuie lăsate deocamdată. Avem acest număr mare de mici fermieri, trebuie să reabilităm gospodăria ţărănească, în sensul în care ar putea fi folosită şi ca o verigă a turismului rural. Dar ea trebuie modernizată, pentru că, deşi se află în zone pitoreşti, cu tradiţie, nivelul de confort oferit este foarte scăzut, ba apar chiar şi insalubrităţi. Factorii de decizie trebuie să facă demersurile pentru a se înţelege că România are nevoie de reajustări ale angajamentelor noastre europene. Pentru că, dacă renunţăm şi respectăm ad litteram orice lucru, atunci ne vom lovi de criză în fiecare an. La ora actuală, nu numai că nu ne putem baza pe sursa bugetară, dar din cauza nefuncţionării unor instituţii, nici pe cea europeană nu o putem folosi.

– Cei care nu lucrează în agricultură îşi pun o mare problemă şi pe bună dreptate. Nu cutivăm pământul, în schimb importăm 70% din ceea ce consumăm. Nu ne costă asta mai mult decât dacă am produce noi înşine?

– Cum să nu? Dar nu putem vorbi despre aşa ceva atâta timp cât agricultura României rămâne una săracă, care merge pe conceptul că producem numai atât cât ne trebuie. Acest concept s-a amplificat în timp, ajungându-se până într-acolo încât să se spună că nu e nicio problemă, ne asigură Uniunea Europeană.

Pierdem surse mari de bani şi dispare stabilitatea ţării dacă menţinem importurile şi nu trecem pe export. Şi mai grav este că nu întotdeauna avem siguranţa a ceea ce importăm. De văzut ce se întâmplă cu grâul românesc, despre care procesatorii spun că se află sub limitele însuşirilor de panificaţie şi trebuie să importăm. Or aici este responsabilitatea unor factori guvernamentali. Ungurii o fac... să încerce numai cineva să se ducă acum cu doi litri de lapte în Ungaria.

– Aceeaşi oameni care nu au nicio legătură cu agricultura se întreabă ce fac specialiştii din agricultură în aceste condiţii? Sau, mai există specialişti în agricultură?

– Profesiile agronomice nu sunt profesii uşoare decât în ochii acelor care le chiţibuşează de pe margine. Problemele agriculturii României nu se datorează profesioniştilor, că au fost mai slabi sau mai buni, ci deciziilor politice. Ele au fost cele care au blocat de multe ori iniţiativele.

– Şi pentru că veni vorba, privind listele cu soiuri şi hibrizi vedem că cele româneşti sunt tot mai rare, deşi noi am fost cândva mari producători şi mari creatori de sămânţă.

– Eu pot vorbi acum din domeniul producţiei vegetale şi aş spune că, încă câţiva ani buni, chiar dacă nimeni nu mai ajută cu nimic, România poate trăi din soiurile realizate până acum la Fundulea, la Turda, la Şimnic, Lovrin etc. La ora actuală, deşi sunt foarte multe soiuri de grâu în cultură, inclusiv străine, vedem că soiurile româneşti ca Dropia, Flamura, de la Brad sau Alex, care ocupă practic 80% din suprafaţa cultivată cu grâu în România, asigură conform analizelor de laborator o calitate excepţională. Unul dintre cele mai bune soiuri cultivate în Ungaria, de exemplu, este soiul românesc Alex. De acolo aducem făină... pentru că în România nu o putem produce, se pare. Realizările echipei de la Fundulea sunt de excepţie, problema însă nu este a soiului, ci a tehnologiei de producere şi păstrare.

– Legea Cercetării a apărut cu forcepsul, putem spune. Ce se întâmplă acum cu cercetarea, pentru că şi dvs. aţi lucrat în acest domeniu?

– Trei ani de zile ne-am zbătut pentru Legea cercetării, în mod absolut inexplicabil. Au fost momente în care era respinsă şi am salvat-o ca măcar să rămână în discuţii. Abia pe 3 martie a fost promulgată. Dacă ea ar fi apărut în octombrie anul trecut, azi am fi beneficiat de acea susţinere financiară. Or, la această oră nu se achită contracte pe proiecte. Este cea mai mare lovitură care se dă cercetării ştiinţifice din agricultură. Este inexplicabil, când se beneficiază de prevederile Constituţiei şi de legea proprietăţii publice, să laşi ca prin nişte norme metodologice să se facă o speculă ordinară cu aceste terenuri.

– Domnul profesor, trăgând linia, mai are agricultorul român vreo şansă?

– Din păcate este inacceptabil şi cred că suntem singurul caz din Europa în care jumătate din suprafaţa arabilă a ţării este nefolosită. Şi îndrăznesc să spun că noi folosim potenţialul pe care îl lucrăm cu randamente de 30-35%. Închipuiţi-vă cât de bogată ar fi ţara aceasta prin condiţiile naturale pe care le are, dacă ar forţa ieşirea în Europa şi nu numai aici. Şi problema e că nu ne rămân necultivate suprafeţe din zone sărace, ci foarte fertile, cum sunt Bărăganul, Câmpia de Vest sau Lunca Mureşului. Or, pentru noi altă alternativă nu există decât să ne lucrăm pământul.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu