Poveşti pentru zile de răgaz > REVISTA LUMEA SATULUI

M-am gândit mult, când am aflat despre suplimentul de vacanţă, ce să scriu azi pentru cititorii noştri. Unii, fii ai satului, rămaşi acolo, pe vatra străveche, ca să simtă până la viaţa de apoi, până în rărunchi, mirosul paşnic al pământului.

Alţii, zburătăciţi de soartă pe la oraş, ca să îşi câştige, după inimă şi studii, pâinea cea de toate zilele. Oameni obişnuiţi toţi, ca noi, ca de altfel cei mai mulţi cetăţeni din ţara asta. Aşa că doar lucruri obişnuite, fireşti puteam să inserez aici.

Pe cuvânt că nu ne-a pus ministereasa Udrea să vorbim despre astfel de lucruri. Parol că nu suntem în anturajul doamnei care se speteşte să promoveze frumuseţile patriei noastre.

Dar suntem şi noi, ca şi voi, parte a acestui pământ şi ni s-a năzărit să vorbim despre chestiuni care nu sunt atât de cunoscute pe cât, ne duce pe noi capul, ar trebui să fie. Uite, de curând într-o adunare cineva ne-a spus, celor de acolo, legenda românismului.

Sunt convinsă că, la fel ca şi noi, nu multă lume o ştie. Cine să bănuiască o astfel de legendă? Pe la şcoală nu se învaţă. Prin cărţile de istorie copiii află despre Andreea Esca şi Teo Trandafir. Nu că, Doamne sfinte, am avea ceva cu doamnele în cauză... Dar parcă în buza vacanţei crizate de anul acesta n-ar fi rău să o aflăm cât mai mulţi. Despre legendă vorbesc...

Cică, demult, o mamă a fost blagoslovită cu şapte fete, una după alta ca vârstă: Transilvania, Muntenia, Moldova, Oltenia, Crişana, Bucovina, Dobrogea. Toate frumoase, zvelte, mlădioase, măreţe şi impunătoare, din multe puncte de vedere. La fel cum, de altfel, erau şi cei doi flăcăi ai mamei respective: Banat şi Maramureş.

Multă vreme mama şi copiii au trăit fericiţi laolaltă. Se mulţumeau cu bucata lor de pâine, nu râvneau alta mai bună de la străini.

Numai că, la răstimpuri, câte un hain prindea drag de câte o fată a bătrânei maici. Unul a pus ochii pe Transilvania şi a luat-o de lângă ai ei, altul a vrut-o pe Bucovina şi n-a mai lăsat-o să fie cum era, liberă şi neatârnată, altuia i s-a năzărit să o fure pe Dobrogea cu ochi de mare. Umilite de străini au fost, în timp, şi Crişana ori Oltenia. Maica bătrână mai avea două fete şi doi flăcăi neatârnaţi. Şi cu ei muncea pământul, apăra hotarele, mirosea florile, cânta doinele.

Dar suferea. Căci îşi voia, ca toate mamele, fiicele aproape. Să le ştie că sunt bine. Că nu le face niciun străin hainit să plângă. De aceea, împotriva chiar şi a unor raţiuni de stat, a luptat pentru ele mereu. Uneori mai câştiga teren, alteori pierdea. Dar, încet-încet, a început să-şi aducă, după eforturi asidue, fiicele acasă.

Pe mama cu şapte fiice o admiră şi o apreciază mulţi. Sunt unii care spun însă că familia bătrânei mame nu e completă. Fie că le-a renegat, fie că n-a luptat pentru a şi le aduce aproape, unele fiice nu stau la masă cu ai lor. Ci îmbucă dumicatul alături de străinii care le-au răpit odinioară. Una se numeşte Basarabia, o alta Bucovina de Nord, a treia Cadrilater. Vor fi fiind pierdute oare pentru veşnicie? Legenda nu mai spune nimic.

Nu pot să nu vorbesc, fie şi doar pentru că e criză mondială şi ne simţim bine dacă ne imaginăm că suntem bogaţi, despre comorile, cică, ascunse de secole prin munţii din Mehedinţi. Comori ale dacilor, ale călugărilor, ale haiducilor, ale prinţilor locului sau veniţi din Serbia să-şi îngroape bănetul pe la noi... Averi blestemate sau – foarte rar – binecuvântate. Comori mari, mari de tot, care, dacă ar fi găsite, după cum spun cei de pe aici, ar scăpa întreg natul din ghearele crizei care face ravagii.

Nu e localnic din munţii Mehedinţiului care să nu fi tras, măcar o dată în viaţă, nădejde că, pe coclaurile acelea ar putea să dea şi el de comorile îngropate în vechime din cine mai ştie azi ce pricini. Din fiecare piatră, din fiecare peşteră, din fiecare trunchi de copac, din fiecare fir de apă ar putea, dacă vrea Dumnezeu, să sară aurul ascuns acum multe secole.
De ce aici sunt cele mai multe comori?

Pe de o parte, se spune că locul era unul cu bogăţii nesfârşite. Pe de alta, fiind în apropiere graniţa cu Imperiul Habsburgic, prin munţii ăştia se strecurau contrabandiştii şi hoţii. Fiind înţesaţi cu peşteri fără număr, şi haiducii alegeau ca loc de ascunziş tot locurile acestea.

Când şi-au ascuns averile, înaintaşii noştri au gândit diferit: se păstrează mai bine în burta peşterilor zidite apoi la gură. Ba în scorburi neştiute nici de fiarele pădurii stă aurul mai bine. Ba sub albii secate prin devierea apelor şi apoi readuse la vechiul fir. Se spune că niciunde nu geme pământul de atâta bănet ca în munţii din Mehedinţi.

Cei care caută comorile prin toate văgăunele şi prin toate peşterile spun că, atunci când le-au îngropat, strămoşii noştri au lăsat oarece semne – arcuri cu săgeţi, cerbi sau căprioare, balanţe, chipuri necunoscute, toate cioplite în piatră.

Aceştia aveau credinţa că, dacă nu ei, măcar urmaşii lor să le scoată la suprafaţă din ascunzători, când trece vremea cu primejduială. Numai că, cine mai ştie din care motive, comorile au rămas închise în măruntaiele pământului unde zac, neştiute, şi poveştile celor care le-au ascuns.

Deasupra locului unde sunt ele zăvorâte joacă adesea focuri nebune. Atât de nebune că pârjolesc, pentru o zi, totul şi, dacă ai noroc să vezi semnul, a ta e comoara!...

Dar, aşa ascunse din vechime cum sunt, comorile nu sunt, cel mai adesea, „curate“. O ştiu azi toţi cei care le caută prin piatra munţilor. Ori sunt blestemate, ori udate cu sânge, ori trimise, pur şi simplu, de diavol.

Deşi în secolul în care trăim noi toate acestea par doar poveşti de adormit copiii, localnicii spun că, pentru a fi îndepărtată puterea malefică a comorii, trebuie să sacrifici în locul cu pricina o găină sau o oaie, ce ai mai la îndemână, ca să cadă blestemul pe acestea.

Şi, dacă te mai lasă conştiinţa, să nu iei toată comoara cu tine acasă. Să mai laşi acolo ceva, ca să rămână şi blestemul acolo, să nu-l iei cu tine la plecare. Tot ei spun că se întâmplă ca unora să le apară locul cu comoara în vis.

Dacă nu s-au uitat pe fereastră la trezire şi nu au uitat amănuntele, în zilele următoare îl descoperă. Dar, ca să nu îi atingă blestemul aurului îngropat, trebuie să înzestreze trei fete de măritat cu toate cele trebuitoare la o casă nouă. Şi pe fundul gropii să arunce grâu şi porumb, ca să ia ochii necuratului de lângă comoară. Se mai spune că unele comori sunt „juruite“ să fie descoperite de anumiţi oameni.

Ei nici măcar nu caută comori, doar trec prin locul respectiv şi aurul, dacă le e predestinat, sare de unde e în faţa lor, ca să fie văzut. Doar trei categorii de oameni pot avea aşa privilegiu şi noroc: nebunii, copiii şi neprihăniţii. Vă încadraţi? O excursie în Munţii Mehedinţilor nu strică...

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu