Povestea fetei care a plâns până a făcut Lacul Roşu

Îmi plac poveştile spuse hai-hui, pe ici, pe colo. Cui nu-i plac, la urma urmei? Cine nu le ascultă, nu le soarbe miezul, nu cade pe gânduri, după ce le aude? Poate că nu au nimic real în ele, poate că sunt scorniri de minţi hulpave de născociri, dar poate că, în mod bizar, în mod neînţeles de mintea omenească, un sâmbure de adevăr s-a păstrat până la noi... De exemplu, cea mai nouă legendă pe care am auzit-o este cea a Lacului Roşu, cel situat la 980 m altitudine, în apropiere de Cheile Bicazului.

Lacul Roşu nu există de când e lumea lume. Dumnezeu nu l-a făcut în vreuna dintre cele şapte zile, când a creat Universul. El s-a format recent, în secolul al XIX-lea, dar nu am să dau aici explicaţia ştiinţifică.

E vacanţă şi vreau mai degrabă să ne lăsăm struniţi de imaginaţie. De legende. De poveşti. E timpul pentru ele. Se spune că lacul ăsta s-ar fi format din lacrimile unei fete. Trăia prin Carpaţii ăştia Orientali, unde e lacul acuma, o fată nespus de frumoasă.
Iubitul ei a fost luat la oaste şi ea, pentru că nu voia alt bărbat alături, a decis să îl aştepte, ca să facă, la liberare, nuntă mare.

Bătea pădurea după lemne şi se gândea la el. Se ducea să culeagă mure şi era cu el în gând. Uneori o potopea plânsul şi se cutremurau văile de focul ei. Alteori, de dor nebun, se punea pe cântat.

Într-o astfel de ipostază a zărit-o odată un tâlhar. Apoi şi altă dată. O vedea mereu. Azi aşa, mâine aşa, până când tâlharul a hotărât s-o răpească pentru el pe frumoasa fată. Lucru pe care l-a făcut. Şi ce nu i-a dat, spune legenda, tâlharul fetei!? Şi ce nu i-a făcut! Şi ce vorbe frumoase nu i-a spus!

Tot trăgea nădejde că toate astea o vor determina să-l iubească. Numai că fata se gândea la iubitul ei, cel plecat la oaste, sub steaguri, şi nu-i ardea de declaraţiile făţişe de dragoste ale tâlharului. Într-o zi acesta şi-a pierdut orice urmă de raţiune şi a avut-o pe fată cu forţa. Cum am spune noi azi, a violat-o.

Legea omenească nu s-a pus în acţiune, că nu venise Carol I la noi să facă prima Constituţie. Dar s-au mişcat cerurile de cât s-a pus pe plâns fata. Şi, de sus, din înalturi şi din ochii ei au început să curgă puhoaie mari peste munţii oropsiţi. Aşa se face că pădurile au fost acoperite, pietrele cărate, florile smulse. Şi, unde a curs apa nestăvilită, s-a făcut în scurtă vreme un lac.

Tocmai atunci, se spune, a venit şi iubitul fetei de la armie. Când a aflat de cele întâmplate, el l-a înjunghiat pe tâlhar, apoi pe iubita prihănită şi, în cele din urmă, pe el. Şi toţi trei au căzut morţi în apă, cu sângele şiroind. De aceea lacul format din lacrimile fetei şi ale lui Dumnezeu a căpătat o culoare roşiatică şi se numeşte Roşu, după sângele vărsat.

Lacul Roşu se întinde în apropiere de Cheile Bicazului, care fac legătura între Ardeal şi Moldova, adică între judeţele Harghita şi Neamţ. Apele învolburate ale Bicazului au săpat în munte, de-a lungul timpului, acest culoar, lung de opt kilometri, transformat în drum rutier şi creând iluzia că turistul trece nu pe lângă un perete calcaros, ci pe lângă zidurile unei cetăţi din vechime. Zona este declarată rezervaţie naturală şi este foarte căutată şi apreciată de turişti.

Nu-i aşa că, în vremea din urmă, nu aţi mai ajuns, din cine ştie ce motive, pe Transfăgărăşan? Poate că, fie şi măcar pentru simplul fapt că vremea e bună şi drumul nu e închis, ca în buza iernii, e momentul să dăm împreună, căci mărturisesc, nici eu nu am mai făcut Transfăgărăşanul, pe aici...

Piatra de încercare a şoferilor. Cel mai spectaculos loc din munţii patriei noastre. Drumul cel mai abrupt de la noi. Lucrul care ne marchează, când îl descoperim. Şi aprecierile sau simplele referiri pot continua.

Gândit şi făcut să traverseze Munţii Făgăraş, drumul (DN 7C) pe care vi-l propunem acum porneşte de lângă Piteşti, de la Arefu, şi ajunge în apropiere de Sibiu, la Cârţişoara, adică însumează 92 km şi urcă până la înălţimea de 2.040 m. Are tunele şi viaducte – tunelul de la Bâlea Lac are aproape un kilometru şi este plin de serpentine. El a fost construit între 1970 şi 1974, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Aşa că, astfel stând lucrurile, vitezomanii trebuie să se abţină de la apăsat acceleraţia.

Dacă pornim dinspre Muntenia spre Transilvania, e bine să verificăm carburantul, pentru că nu plouă cu benzinării pe drum, dar şi starea maşinii, în general, căci nu-i va fi prea uşor pe coclaurile drumului. Nu poţi să nu opreşti, deşi cu greu – peisajul e mirific – la Barajul şi Lacul Vidraru.

Pensiuni, căci românii au învăţat că au locuri frumoase şi e bine să le arate şi altora, se găsesc destule, pentru un popas mai lung. Lacul are 465 milioane de metri cubi de apă, o lungime de 10,3 km şi o lăţime de 2,2 km. Suprafaţa totală este de 870 ha, iar adâncimea maximă de 155 metri. Barajul este al nouălea din lume şi al cincilea din Europa. Noaptea conturul său este luminat electric şi poate fi observat şi din avion.

La el se poate ajunge pe malul estic al lacului, pe drumul care urcă până la Bâlea. În apropiere, realizată de sculptorul Constantin Popovici, se află statuia lui Prometeu cu fulgerul în mână.

Dacă tot pleacă drumul ăsta din coasta Arefului, o comună de lângă Piteşti, unde se mai păstrează încă urmele cetăţii Poienari, a lui Vlad Ţepeş, cum putem să n-o băgăm, fie şi pentru că e un loc istoric, în seamă? Mai ales că, se spune despre el – doar prin simpla asociere cu prinţul desemnat eronat ca fiind vampir – că încă bântuie vârcolacii pe aici. Unii spun că astea sunt prostii.

Ţepeş s-ar fi refugiat la cetate, dorind să scape de urmăritorii turci şi să treacă în Transilvania. Areşoaia, o femeie isteaţă, i-ar fi potcovit calul domnitorului invers, ca să deruteze atacatorii şi să poată să scape de furia lor, pe drumul secret, ştiut doar de oamenii locului. Mai târziu, cetatea Poienari a fost refăcută de Ţepeş şi numele lui a fost alipit de cetate. De aceea, mulţi cred că adevăratul loc al lui Dracula nu ar fi fiind la Sighişoara, ci chiar în comuna Arefu.

Cum era cocoţată sus, dar merita să fie văzută, cetatea s-a pricopsit, când a fost făcut barajul de la Vidraru, cu peste o mie de trepte, care duc călătorul în buza cetăţii ascunse a lui Ţepeş. Culmea e că locului i s-a dus pâra şi străinii vin ca la Mecca să descopere urmele lui Dracula. Zic că merită să-l vedem şi noi, românii.

Transfăgărăşanul trece pe lângă Lacul Bâlea, la 2.034 de metri altitudine, unde e indicat să ne oprim din nou. Lacul are 360 m lungime, lăţime de 240 m şi e adânc de 11 m. A fost declarat rezervaţie ştiinţifică, fiind un adevărat monument al naturii. Căldarea Glaciară Bâlea pare desprinsă din alte galaxii. Parcă nu seamănă cu nimic din munţii noştri. Iar tunelul de peste 850 m lungime te lasă cu gura căscată.

Dacă eşti mai slab de înger, e bine să pui în bagaje şi niscaiva extraveral. Musai să vezi cascada şi să faci poze... Este situată la 1.234 de metri înălţime şi apa cade de la 68 m înălţime! Posibilităţile de cazare nu lipsesc, dar trebuie făcute rezervări din vreme. Din 2006 aici s-a construit şi hotelul de gheaţă.

Tot aici se pot practica diferite sporturi, se pot face tot felul de excursii şi drumeţii, se poate folosi şi telecabina. Prima dată, la Lacul Bâlea s-a construit o cabană în anul 1904, de către Societatea Carpatina Transilvăneană, dar ea nu s-a mai păstrat până azi din cauza a tot felul de intemperii naturale şi nu numai. Hai drum bun şi atenţie la serpentine!

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu