Poveste despre un lingurar > REVISTA LUMEA SATULUI

Privirea nu-i mai e nici ageră, nici vioaie, de lup tânăr. Când îi vorbeşti trebuie să ridici tonul, ca pentru cei mai slabi de auz, ca să te înţelegi cu el. Toate acestea sunt din pricina bătrâneţii. Doar mâna i-a rămas fermă şi îndemânatică. La fel ca în tinereţe. Cu migală, trudă şi obstinaţie se încăpăţânează să confecţioneze linguri, cârlige de rufe, umeraşe. Toate din lemn de fag şi tei, pe care le comercializează prin faţa principalelor magazine din Ploieşti.

În zona Halelor Centrale, pe unde trece tot ploieşteanul cu treburi măcar o dată pe zi, se instalează cu taraba lui – improvizată dintr-o cutie de carton întoarsă – un bătrânel. „Hai să vă dau nişte linguri, de să mă pomeniţi. Sau poate nişte cârlige. Sunt ieftine. Nu vreţi o mătură?“ Cam acestea, evident cu mici variaţiuni pe aceeaşi temă, sunt cuvintele cu care sunt îmbiaţi trecătorii şi, mai ales, trecătoarele.

Lumea însă e aproape mereu grăbită. Arar se opreşte câte cineva şi întreabă de produsele expuse. Unii se tocmesc la preţ cu moşnegelul din spatele tarabei. Şi câţiva bănuţi tot obţin reducere. Alţii dau repede banii pentru cele cumpărate şi pleacă mai departe, la fel de grăbiţi.

Intru în vorbă cu bătrânul şi el, ca mai toţi oamenii de vârsta lui, începe, cu tonul sfătos al celui care a văzut şi a trecut prin multe: „Numai gospodinele adevărate cumpără de la mine. E şi ieftin ce am eu aici, e şi bun. Şi, am auzit cuvântul ăsta şi-mi place tare mult, aşa că vă spun: e «icologic», sau aşa ceva, tot ce vând eu.

Trebuie să cumpăraţi. Mă cheamă Dumitru Mardare, lumea care mă cunoaşte îmi zice nea Miti. Vin cale lungă la Ploieşti taman din Dâmboviţa, de la Vulpeşti. Umplu desagii cu produse, mă urc în otobuz şi plec la oraş. Că aici e lume multă şi se mai găseşte câte cineva să cumpere niscaiva linguri de lemn. Merge binişor treaba.“

Când aude că vreau să scriu despre munca lui, omul spune cu mândrie: „Eu sunt lingurar din generaţie în generaţie. Tata a fost lingurar, la fel şi bunicul. Acum se pierde meşteşugul ăsta. Lumea preferă inoxurile, cei mai înstăriţi, argintul şi, spre lingurile de lemn, chiar «icologice», nu se mai îndreaptă nimeni. Eu am 7 copii şi 24 de nepoţi, başca strănepoţii.

Dar nu e nici măcar unul care să-mi zică să-l învăţ meşteşugul făcutului lingurilor. Poate că ar trebui să facă Statul nişte cursuri de lingurari, că dacă dispare lingura de lemn, ne pierdem ca naţie. Este îngrozitor de greu. Cum să te ajungi în timpurile astea cu 1.500.000 de lei?“

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu