Politica Agricolă Comună şi interesul naţional

Toţi oamenii de bună credinţă sunt de acord că Politica Agricolă Comună (PAC) reprezintă o alternativă viabilă pentru dezvoltarea rurală. Această politică a asigurat, în timp, scoaterea din impasul alimentar a unor ţări cu o agricultură aflată la limita subzistenţei. Vrem, nu vrem să recunoaştem, motorul dezvoltării îl reprezintă sprijinul financiar de excepţie, concretizat într-o finanţare ce reprezintă 50% din bugetul total al Uniunii. România, ca parte integrantă a Uniunii Europene, a beneficiat şi va beneficia de fonduri europene. Poate nu la dimensiunea celor de acum 10 ani, dar oricum vor veni bani mulţi. Întrebarea este: cum vor fi folosiţi?

Agricultura României este unul dintre sectoarele cele mai importante ale economiei naţionale, suprafaţa agricolă a ţării depăşind 14 milioane de hectare, din care arabil 9,3 milioane. Se afirmă pe bună dreptate că potenţialul productiv al solurilor poate asigura hrana pentru cel puţin 60-70 milioane de locuitori.

Din păcate, după anul 1991 fărâmiţarea agriculturii în parcele foarte mici, slaba dotare cu tractoare, combine şi agregate, îmbătrânirea forţei de muncă, toate acestea au dus la realizarea unor randamente foarte scăzute. La această dată, România importă aproape 75% din necesarul de hrană, ceea ce ar trebui să reprezinte o mare ruşine pentru toţi guvernanţii postdecembrişti. Prin sprijinul financiar din partea Fondului European de Orientare a Agriculturii (FEOGA), prin programul SAPARD, agricultura României ar trebui să înregistreze, în următorii ani, o revigorare totală atât în sectorul vegetal, cât şi în cel zootehnic.

Politicile Agricole Comune (PAC) de-a lungul timpului au parcurs mai multe etape.
O primă etapă a avut loc după al Doilea Război Mondial, când foametea a pus în faţa guvernanţilor occidentali măsuri imediate pentru producerea masivă de produse agricole.

Etapa a doua a fost cea a anilor ‘90, când Europa unită, în condiţiile unui progres agricol fără precedent, a înregistrat o supraproducţie incredibilă, situaţie în care reducerea stocurilor implica „îngheţarea pământului“. A fost nevoie ca 10% din suprafaţa arabilă a fiecărui producător să rămână sub formă de ogor negru întreţinut sau suprafaţa respectivă să fie cultivată cu plante folosite ca îngrăşământ verde. În această perioadă pământul se odihnea, îşi refăcea fertilitatea sa naturală. Perioada anilor ’90 a fost considerată ca „Revoluţia verde“ sau „Revoluţia genelor“, creându-se soiuri şi hibrizi cu un potenţial genetic foarte ridicat.

În această perioadă s-a pus problema realizării unei „agriculturi durabile şi sustenabile“. Acest tip de agricultură avea ca obiectiv reducerea cantităţilor de îngrăşăminte chimice şi a pesticidelor la unitatea de suprafaţă. Tot în această perioadă s-a insistat pe realizarea unei agriculturi biologice şi organice, în ideea eliminării îngrăşămintelor minerale şi a pesticidelor. Până acum, agricultura biologică organică s-a materializat în ţări dezvoltate precum Germania, Austria, Franţa, dar suprafeţele cultivate sunt foarte reduse în comparaţie cu suprafeţele agricole arabile.

Etapa a treia, numită „AGENDA 2000“, a implicat mai multe obiective, şi anume:

- întărirea concurenţei produselor agricole pe piaţa internă şi mondială;
- dezvoltarea rurală;
- protejarea mediului ambiant;
- produse de bună calitate, simplificarea legislaţiei agricole şi descentralizarea modului de aplicare.

A patra etapă pe care o parcurg Politicile Agricole Comune o reprezintă această perioadă, având obiective comune bine stabilite după cum urmează:

- creşterea productivităţii muncii în agricultură;
- asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru
populaţia agricolă;
- stabilizarea raportului dintre cerere şi ofertă;
- garantarea siguranţei aprovizionării;
- asigurarea de produse de foarte bună calitate;
- asigurarea de preţuri rezonabile pentru cumpărători;
- susţinerea preţurilor la produsele de bază;
- eliminarea importurilor concurenţiale;
- stocarea produselor excedentare şi vânzarea lor
pe pieţele externe;
- protejarea mediului,
- dezvoltarea rurală,
- organizarea şi dezvoltarea activităţii ştiinţifice în domeniul agriculturii şi a sectoarelor adiacente acesteia.

Întâlnirea realizată de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timişoara, prin participarea unor specialişti din Italia, Ungaria, România şi a reprezentantului pe probleme de agricultură de la Bruxelles, precum şi prin chestionarul propus participanţilor a generat o serie de propuneri atât pentru Politicile Agricole Comune ale Uniunii Europene,
cât şi pentru subvenţionarea agriculturii de către România.

Propunerile pentru Uniunea Europeană s-au canalizat în următoarele direcţii:

- rediscutarea subvenţiilor pentru agricultură şi eliminarea discrepanţelor dintre statele componente ale UE;

- virarea sumele respective către producătorii din România la începutul anului agricol sau pe parcursul acestuia şi nu după un an de zile;

- rezolvarea pe plan european a excedentului şi a deficitului de produse agricole;

- constituirea unor noi pieţe de desfacere a produselor agricole în afara UE şi eliminarea concurenţei neloiale;

- legile UE din domeniul agricol să se aplice diferenţiat în funcţie de ţara membră;

- consultarea specialiştilor cu o înaltă pregătire profesională în luarea deciziilor;

- crearea unor noi tehnologii de cultură, în concordanţă cu schimbările climatice de pe Terra;

- crearea unor soiuri şi hibrizi rezistenţi la secetă prelungită cu temperaturi ridicate, care să răspundă la încălzirea globală a planetei.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu