Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

Pasiunea de a colecţiona nu navighează pe canalul investiţiilor

• Interviu cu pictorul şi colecţionarul de artă Vasile Parizescu, fondator şi preşedinte al Societăţii Colecţionarilor de Artă din România.

– Domnule general, cum traversaţi această primăvară, puţin întârziată?

– Am fost foarte ocupat cu scrierea unei lucrări foarte importante, „Viaţa ca o pasiune“, partea a doua, care include 260 de colecţionari în capitolul I. Ceea ce m-a bucurat cel mai mult a fost faptul că aceşti colecţionari au dorit neapărat să fie scrişi în carte cu donaţiile pe care le-au făcut. Am scris şi despre donaţiile care s-au făcut în toată ţara, dar şi despre cele făcute la Metropolitan sau la MoMa - Muzeul de Artă modernă din New York. De asemenea, am scris despre colecţionarii care au donat la Luvru.

– Am văzut recent un documentar pe canalul de televiziune National Geographic despre Luvru şi se spunea acolo, am reţinut din comentariu, că pentru a-l vizita n-ai timp într-o viaţă…

– Absolut. Eu am fost o săptămână în şir şi tot n-am terminat. Pentru că poţi să treci prin Luvru la pas fără să te opreşti şi să-ţi clăteşti inima prin ochi, dar nu se poate să nu te opreşti la câte o lucrare, la o sculptură, la o pictură.

Pe locul 13 la colecţii de artă privată

– Am văzut zilele acestea mai multe documentare în care se spunea că pentru cine are foarte mulţi bani cel mai bun sistem de a nu devaloriza sumele pe care le are este să investească în artă. Şi acum vă întreb pe dumneavoastră, colecţionarii de artă sunt oameni de afaceri sau iubitori de frumos sau şi una şi alta?

– Perioada de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial a fost una de înflorire a colecţionatului în România. De fapt eram a 13-a ţară din lume cu colecţie de artă privată. În secolul al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu era cel mai mare colecţionar din centrul Europei alături de Samuel Brukenthal. Kogălniceanu avea Tizian, Rembrant, Tintoretto, Gioto, pictori de mare valoare ai Renaşterii. Era un boier român care achiziţiona nu pentru a investi, ci pentru a-şi satisface o forţă intelectuală care îl predomina.

– La noi există colecţionari notabili?

– Există şi la noi. Românii au o aplecare deosebită faţă de lucrul frumos. Dacă v-aş face o simplă paralelă ducându-vă undeva la ţară la o casă veche veţi vedea acolo o ţesătură pe perete de o frumuseţe deosebită, pe care colecţionarii de asemenea lucruri o caută înnebuniţi. Îmi aduc aminte de un colecţionar despre care am scris, actorul şi regizorul Dan Nasa, care avea era prieten cu pictorul şi arhitectul Dragoş Morărescu, ambii mari colecţionari.

Cei doi s-au ciondănit pe o scoarţă ţărănească pe care era ţesut anul 1825. Colecţionarul Nasta avea covoarele ţesute la sfârşit de secol XVIII început de secol IX, iar această piesă din anul 1825 era un cap de colecţie. Ulterior a donat-o Palatului Mogoşoaia, alături de colecţia sa de cărţi, de tablouri şi scoarţe vechi.

Acasă are o colecţie cultă unde nu găseşti decât mobilier vechi din sec. XVI-XVII, farfurii de porţelan din primele serii, icoane vechi ş.a.m.d, ceea ce demonstrează că această pasiune de a colecţiona nu navighează exact pe canalul investiţiilor, cum s-ar crede. Nu neg că sunt oameni de afaceri care şi-au adunat lucrări de artă în ideea unei investiţii, însă dintre aceştia aproape 70% au trecut la pasiune, ceea ce-i mult mai important.

– Există un grup de colecţionari care v-au atras atenţia şi admiraţia în mod cu totul aparte?

– Absolut. În afară de cei vechi, sunt şi astăzi colecţionari care într-adevăr sunt extrem de pasionaţi, deşi iniţial au început aşa cum aţi spus dumneavoastră, pentru investiţii, şi eu aş spune superficial şi artificial. Mi-au atras atenţia pentru că au ales numai lucruri bune. Un colecţionar adevărat nu se leagă de lucrurile slabe.

„În România se fabrică multe falsuri“

– Am văzut câteva emisiuni de televiziune în care se spunea că în România se fabrică foarte multe falsuri care pleacă în Occident, iar occidentalii încearcă să ni le revândă apoi ca şi când ar fi originale.

– Ce aţi auzit dumneavoastră e adevărat. În România se fabrică foarte multe tablouri false, care ajung în Elveţia sau în Franţa, iar apoi sunt readuse în ţară, fiind prezentate de casele de licitaţii ca făcând parte din colecţii private din aceste ţări. Chiar nu demult s-a vândut la o licitaţie un nud de Tonitza, al cărui desen îl am eu şi care nu era original pentru că ceva mai înainte se vânduse un altul similar, puţin mai mare, cu o sumă într-adevăr foarte mare. Acum nu se mai vânduse cu suma aceea, dar era evident falsul, pentru că şi domeniul pur începe să se mai murdărească.

– Casele de licitaţii nu sunt o garanţie că ceea se ce se desface este cu adevărat original?

– Nu, nu mai sunt o garanţie cum era înainte. Asta este foarte clar. Pe vremuri, în termen de 15 sau 30 de zile aveai voie ca ceea ce se dovedea că nu era original să duci înapoi aşa cum e şi acum la Cristie`s sau la alte case de licitaţii celebre.

– Cine consideraţi a fi cel mai mare pictor român?

– Grigorescu este cel mai apreciat şi pe bună dreptate. Aman este iarăşi apreciat. Apoi după mine urmează trei pictori – Petraşcu, Gheaţă şi Tonitza, care sunt cei mai mari pictori. Gheaţă este cel mai autentic pictor român, Tonitza este cel mai complet, iar Petraşcu este cel mai briliant pictor român.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR.  9, 1-15 MAI 2012

Vizualizari: 525


֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI