Omul care configurează o nouă ordine vegetală a României

Desigur, este vorba de o ordine vegetală care se configurează în cele mai roditoare, dar şi mai secetoase câmpii ale României. El nu face parte din elitele care dirijează ordinea economică mondială, asta şi pentru faptul că este un român neaoş şi cinstit până în măduva oaselor.

Doctorul în ştiinţe agronomice Emilian NEGRILĂ, căci despre el este vorba, reprezintă un model ştiinţific de o factură umană aparte. El şi-a croit drumul spre vârful piramidei agricole din România nu atât prin cele 76 de lucrări ştiinţifice publicate, cât prin miile de experimente testate în cei 34 de ani de activitate la Staţiunea de Cercetări Agricole Drăgăneşti-Vlaşca (Teleorman).

Nu există astăzi soiuri sau hibrizi cultivaţi, mai ales în zonele de câmpii ale României, care să nu fi trecut prin lupa cercetătorilor de la Drăgăneşti-Vlaşca. Exagerând poate, nu există observaţii practice mai complete cu privire la comportamentul acestora în noile condiţii climatice care obstrucţionează progresul agriculturii vegetale.

Emilian Negrilă este printre primii oameni de ştiinţă care a atras atenţia asupra entuziasmului european în ceea ce priveşte asimilarea şi extinderea necontrolată a soiurilor şi hibrizilor străini. A tras acest semnal de alarmă după ce a testat, în ultimii 20 de ani, în câmpurile experimentale ale staţiunii, tot ce se produce astăzi mai valoros în agricultura mondială.

Concluzia finală a cercetătorilor pe care-i coordonează este că România, în special câmpiile din sudul acesteia, se află astăzi într-o zonă climatică care obligă la o altă abordare a structurii vegetale. Din 1976 şi până acum, temperatura medie anuală a crescut aici cu 4°C. Nu atât această încălzire îngrijorează, cât ariditatea care se conturează la orizont. Temperaturile maxime diurne ating acum cote ce pun în discuţie însăşi existenţa unor plante de ordin strategic.

Prima dintre acestea ar fi porumbul, care intră în faza de fructificare exact în momentul în care temperatura opreşte orice mişcare a polenului. La rândul ei, din aceleaşi motive, fasolea este, cum s-ar spune, o cultură stearpă. Sfecla de zahăr reprezintă de acum o plantă expirată, din motive naturale şi economice obiective. Cum cânepa şi inul n-au fost apanajul cultivatorilor din sudul ţării, întrebarea care se pune este: ce se mai poate cultiva în Câmpia Română?

Răspunsul comportă explicaţii ştiinţifice pe care guvernanţii noştri nici nu le bagă în seamă. Ei vorbesc de strategii de dezvoltare durabilă, dar de la an la an în teritoriu suprafeţele necultivate cresc în ritm alarmant. În momentele de secetă maximă se lansează programe de relansare a irigaţiilor, dar aici, la cea mai mare staţiune de cercetare din Câmpia Burnasului, amplasată în întregime într-un sistem naţional hidroameliorativ, din conductele subterane n-a ţâşnit, în ultimii ani, nicio picătură de apă.

Din nefericire, întrebarea se pune în cazul celor mai roditoare pământuri aflate în pericolul de a nu produce. Aici, deocamdată, singurele culturi care oferă o oarecare garanţie sunt cerealele de toamnă, rapiţa şi plantele furajere. Această realitate ne împinge undeva spre ideea revenirii la sistemul de monocultură. Riscul este enorm, iar cercetătorii de la Drăgăneşti-Vlaşca experimentează alternative cât de cât plauzibile.

Ei propun un sistem de asolament în care cerealele păioase să reprezinte 40-50%, leguminoasele – 20%, rapiţa şi culturile aromatice între 15 şi 20%, iar porumbul doar 5-10%. Dintre plantele cu un rol important în structura asolamentelor, inginerul Negrilă experimentează acum şansele agrotehnice şi economice ale mazării şi coriandrului. Într-o altă variantă de asolament ar putea intra meiul şi ricinul.

Cum mazărea de primăvară are aceleaşi probleme de fructificare, acum se experimentează însămânţarea acesteia în toamnă. Rezultatele nu par încurajatoare, dar cercetările ar putea duce spre soluţii acceptabile.

Ceva trebuie făcut, iar Emilian Negrilă este conştient că soluţiile majore ar trebui venite din altă parte. În primul rând, din partea guvernanţilor, care au obligaţia de a finanţa un program naţional pentru crearea şi asimilarea unor soiuri şi hibrizi adoptaţi noilor condiţii de climă în care se practică agricultura în condiţii de secetă excesivă. Marea lui amărăciune este că această problemă vitală pentru securitatea alimentară a naţiunii este abordată doar în simpozioane sau în cadrul unor declaraţii oficiale fără rost, făcute în momentele de calamitate.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu