Imprimati articolul

„Ogorul meu e folclorul românesc“

Avem în acest număr alături un invitat mult îndrăgit de români, un prieten statornic al nostru – Tudor Gheorghe.

– Cum aţi trăit această primăvară ceva mai neobişnuită? După căldurile din ianuarie a urmat potopul lui februarie, după care parcă a venit toamna şi acum,  iată, în luna mai e vară.

– Cum să spun, pe mine mă interesează mai puţin variaţiile astea de temperatură, că e mai cald, că e mai frig… Pe mine mă sperie frigul ăstălalt, care nu se mai înmoaie deloc şi care ne ţine aşa într-o spaimă permanentă, care nu ne dă şansa zâmbetului, care nu ne lasă să ne dezbrăcăm de rele…    

„Sunt profund..., ca un ţăran“

– Domnule Tudor Gheorghe, aţi pus umărul, şi cu un succes remarcabil, la reabilitarea cântecului vechi, cântecului popular românesc, într-o perioadă în care nonvalorile sunt la ele acasă, începând cu micul ecran şi până la scenă…

– Da, dar vedeţi ce mă întristează cel mai tare? Că eu sunt atât de singur împotriva unui sistem întreg şi aici este problema. Eu nu sunt ajutat în niciun fel pentru gestul meu cultural. Nu vreau să fiu amestecat în nimic din ceea ce înseamnă show-business, alături de alţi artişti, unii dintre ei foarte buni, care s-au implicat în lumea asta cu care eu nu am nicio legătură.

Eu sunt atât de profund…, ca un ţăran. Ogorul meu e folclorul românesc, cultura română, iar eu mă lupt să n-o năpădească bălăriile. Dar eu nu dau cu substanţe, cu erbicide…eu vin cu sapa, cum am învăţat din moşi-strămoşi, mă lupt  cu toate nenorocirile ca să-mi păstrez ogorul ăsta curat, frumos, iar dacă or veni mai târziu nişte indivizi mai tineri şi mai deştepţi să spună că am făcut treabă bună şi să încerce să facă şi ei ceva mai departe. Datoria mea morală este să nu-l las cu buruieni, să spună urmaşii că nu am trăit degeaba şi am luptat pentru o idee, am făcut puţin curat măcar în ograda cântecului popular şi a poeziei române, că-n celelalte domenii ale artei sunt alţii geniali. Dar aici unde m-am băgat eu e foarte greu şi, din păcate, sunt singur. Nu mă ajută nimeni. 

– Bag de seamă că spectacolele dumneavoastră fac notă aparte. Parcă nici nu sunt româneşti şi vreau să vă întreb, aveţi modele?

– Nu, aici este frumuseţea. Ies din tipare. Mă uitam şi eu de sărbători la promovarea cântecului popular românesc. Erau toate vedetele şi era atât de colorat totul şi de un amatorism sinistru. Nu era ce trebuie. Trebuie să terminăm cu festivismul şi să căutăm lucrurile importante. M-am săturat să aud că publicul asta vrea. Nu-i adevărat, publicul acceptă ce i se oferă şi oamenii ăştia uită în permanenţă că sunt formatori.

Ei ar trebui să fie foarte grijulii. Şi mă refer în mod special la cei care ar trebui să diriguiască şi să conducă destinele acestor instituţii culturale, cu mesaj cultural. Mă doare sufletul că există un post de televiziune cu acoperire naţională care difuzează manele, muzica asta care din punct de vedere cultural este cu mult sub mediocru. Eu le ascult pentru că sunt obligat profesional să o fac şi să văd până unde poate să meargă aberaţia şi pot să vă spun că merge foarte departe. Or, noi trebuie să găsim o modalitate de a promova deştept cultura, de a-i ţine atenţi pe cei care deschid televizorul, să le trezim interesul, să-şi dorească să ştie mai mult despre baletul, muzica clasică, operă…, literatura lumii.

Apel la cenzura bunului simţ

– Tot mai multe voci ale unor oameni de cultură, de curând şi din rândul bisericilor, au luat atitudine împotriva a ceea ce se întâmplă în acest spectacol de prost gust spunând că într-un fel ne sinucidem…

– Da. Trebuie găsit un mod de a stopa acest fenomen şi eu cred că nu e nevoie de mare lucru, ci doar de dorinţă, pentru că oameni capabili ţara asta are. O să fiu acuzat că vin să fac apologia comunismului pentru că am ajuns să mă gândesc la cenzură. Da, eu cer cenzura artistică, una a bunului simţ. Eu nu mai vreau ca orice individ care nu e capabil să lege trei vorbe să apară pe ecran, nu mai vreau să aud că la posturile astea comerciale se duce oricine dă banii şi cântă.

– Unul dintre marile succese ale dumneavoastră a fost, să-i spunem generic, „Anotimpurile“. Succesul a constat în două lucruri: întâi într-un anume fel de a interpreta fără a vă fi teamă te simfonic, apoi prin faptul că textele promovează poezia de cea mai bună calitate a românilor. Cum v-a venit ideea?

– Cum să vă spun… Poezia românească e atât de frumoasă încât nu are nevoie de niciun artificiu exterior. Dar din când în când am simţit nevoia să îmbrac această poezie într-o haină de gală… să o transform într-o cucoană dintr-o dată. Pentru că am observat depărtarea tinerilor de poezie şi am zis să-i păcălesc în felul acesta. Şi atunci am făcut aceste spectacole mari, grandioase, cu toate orchestrele simfonice din România şi, de ce să nu spun, fără sponsori. Afişele mele erau curate.

Pseudocântecul popular al prezentului

– Revin şi spun că v-aţi făcut pe deplin datoria în promovarea nestematelor folclorului românesc. Cum v-aţi ales repertoriul acesta de excepţie şi atât de greu de interpretat?

– În acest ultim spectacol, „Rapsod şi lăutar“, pornesc de la cântecele lăutăreşti, inclusiv de la Anton Pann şi până la ceea ce înseamnă maneaua de astăzi. Practic, spectacolul reflectă decăderea cântecului popular românesc şi am şi scris o manea în acest sens, cântând-o aşa cum o fac specialiştii genului. Partea a doua este şi mai interesantă pentru că intru prin toate zonele folclorice ale ţării.

Şi am făcut tot acest traseu ca să ajung exact la ceea ce se cântă astăzi… la contrafacerile astea poetice. Pentru că a apărut o tagmă de pseudopoeţi, făcători de texte de muzică populară care dau aceste texte unor pseudocântăreţi de muzică care se duc la pseudoemisiuni de folclor. Şi eu asta am vrut să demonstrez prin acest spectacol-şcoală, cum îmi place să îi spun. Motivele folclorice care m-au bântuit în copilărie care mi-au intrat în urechi în perioada în care lăutarii erau lăutari adevăraţi pe la mine prin sat mi-au rămas întipărite în memorie.

Eu am avut aşadar şansa, plecând de la puritatea acelor motive care mi-au legănat copilăria, să intru în Institutul de Folclor. Aveam matricea în minte, apoi am intrat în contact cu lăutarii adevăraţi, cum sunt Marin Căleaţă, Popai de la Dăbuleni, Petre Geacu Cătăroiu din Tismana, cărora le-am furat într-un fel bucuria de a rosti cuvântul. La Institutul de Folclor nu a trebui decât să fiu atent la nuanţă. Eu nu am venit în folclor pentru că mi-a venit mie să cânt muzică populară, ca să mai schimbăm repertoriul. Nu. Eu m-am documentat şi ştiu despre ce vorbesc.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 10, 16-31 MAI 2012

֩ Comentarii