Imprimati articolul

O viaţă închinată viticulturii

Poate suna a clişeu, dar cum altfel îl poţi introduce pe cel care a practicat la nivel de performanţă această meserie până în ultima clipă a vieţii sale? Documentarea pentru rândurile de mai jos am realizat-o undeva la începutul lui august când, pur întâmplător, am ajuns să cunosc o familie cu totul deosebită despre care am toate motivele să regret că nu am reuşit să scriu cu măcar o lună mai devreme… Un domn, angajat la ANIF Galaţi, care a avut amabilitatea să-mi fie ghid în periplul meu prin zona Bujorului, mi-a propus să descindem mai întâi într-o plantaţie de viţă-de-vie întreţinută ca la carte şi aşezată, aşa cum îi şade bine unei vii, pe o terasă, pentru a se bucura îndeajuns de razele binecuvântate ale soarelui.

De plantaţia aflată la Râpa Mocanului se ocupau cu drag şi pasiune domnul şi doamna Julei despre care aveam ocazia să aflu că nu erau doi simpli amatori printre cei mulţi care aici, pe vestitele dealuri ale Bujorului, se îndeletnicesc cu această meserie, ci doi specialişti proaspăt retraşi, unul venit din producţie, celălalt din cercetare… Îmbinarea perfectă, cum s-ar spune. Cu ei am purtat cea mai frumoasă discuţie despre compromisurile pe care trebuie să le faci în viaţă, despre familie şi, nu în ultimul rând, despre pasiunea pentru viticultură.

Producţia, faţă în faţă cu cercetarea

Momentul întâlnirii noastre e unul memorabil. Doamna Julei având în mână câteva frunze de viţă-de-vie proaspăt adunate îşi atenţionează partenerul că mana e în faza de  incubaţie. „Dacă nu o stopăm acum, la toamnă umplem butoaiele cu apă“, spune doamna. El se declară sceptic la auzul acestor vorbe şi glumeşte un pic pe seama ei: „Nevasta mea are un cromozom în plus. Ştiţi care e? Țâfna...“ Apoi tot domnul Julei, pentru a o îmbuna, povesteşte că doamna şi-a dedicat viaţa cercetării, lucrând mai întâi în chimia vinului la Vinalcool, de unde a trecut apoi la Stațiunea de Cercetare de la Bujoru, unde timp de 25 de ani a fost cercetător ştiinţific în protecţia viţei-de-vie. E fascinant să-i priveşti cum se tachinează, completându-se însă în acelaşi timp atât de bine, introducân­du-se unul pe altul în povestire cu mândrie și modestie totodată.

Vin pentru suflet

Când s-a pensionat domnul Julei, soţia s-a temut că, rămas fără ocupaţie, şi fără un pahar de vin bun, aşa cum era obişnuit, el se va irosi. Aşa s-au gândit să-şi facă mica lor podgorie de numai 75 de arii, pe care au înfiinţat-o pe locul unei foste păduri. Au ales locaţia pentru că avea expoziţia foarte bună şi era ferită de curenţi. Au defrişat, au îngrăşat bine terenul, apoi au plantat şi soiuri de masă, să-i mulţumească şi pe nepoţei, dar mai ales de vin. A fost înfiinţată conform STAS-ului 2,2 m cu 1,40, ridicată la 3 rânduri de sârmă întinsă pe spalieri înalţi, de portaltoi şi condusă sub formă de cordon bilateral.

A ridicat-o la un metru deasupra solului, deşi tehnologia o cere un pic mai jos, dar a făcut-o dintr-un motiv bine întemeiat: oamenii, de la o vârstă, se apleacă mai greu. A despărţit-o în două părţi egale de la bun început: „Când oi muri eu să nu se certe“, spune domnul Julei.

În vie încearcă să lucreze cât mai mult mecanic: primăvara ară cu tractorul, la fel şi toamna, iar în rest între butuci intră cu motocultorul. În timpul vegetaţiei, cu atomizorul în spate, domnul Julei intră de 5-6 ori să stropească. După ce recoltează intră în funcţiune zdrobitorul desciorchinător pe care şi l-au cumpărat din Italia. Este o instalaţie foarte bună, din inox, de unde mustul trece la fermentat în butoaie mari, de 500 de litri. „Producţia? O bem şi o împărţim cu prietenii... Fie primit, asta e viaţa“, ne spune doamna Julei. Poate un sfert ajunge să fie vândută, prea puţin având în vedere că domnul Julei e renumit, nu e locuitor al Bujorului care să nu-l cunoască și să nu știe ce vin bun face.

Melancolia vremurilor apuse

Domnul Julei se gândeşte că ar fi frumos să îşi facă aici în zonă o asociaţie de mici producători, dar e greu, cu toţii ar avea impresia că îi fură celălalt. „Şi apoi, între noi fie spus, fiecare are ideea lui de vinificaţie. Eu merg pe un sistem curat, cu multă igienă şi rigurozitate, la mine toate vasele sunt bec. Ştiu să le întreţin pentru că un vas face 50% din calitatea vinului. Restul e meseria. Unde am lucrat eu erau condiţii excepţionale pentru producerea vinului. Produceam 1.000 de vagoane la acea vreme: 80% în budane de stejar şi 20% în cisterne de beton. Aveam 1.636 de budane şi 78 de cisterne ţin minte aşa cum îşi ţine minte şi ciobanul oile. Circa 70% erau vinuri albe şi restul roşii. Din vinurile albe, cea mai mare parte mergea la export și o mică parte mergea la şampanie. Noi învecheam şi apoi exportam. Pe piaţa noastră nu ajungea nimic de la Smulţi... Vorbesc din trecut, că azi s-a ales praful de tot.“

Se vede bine că domnul Julei, cu acea tristeţe specifică oamenilor care au făcut multe în viaţă dar a căror muncă s-a dus de mult pe apa sâmbetei, nu se poate detaşa de trecut. S-a ocupat toată viaţa de vin, din 1964, de când şi-a început activitatea, şi până a încheiat-o, la Vinalcool Galaţi, unde s-a și pensionat… A avut în grijă 1.187 ha ale centrului viticol Smulţi, din podgoria Dealul Bujorului. Când s-a pensionat, Vinalcoolul era spre lichidare. „A avut o situație tragică…“ ne spune oenologul. „Necazul mare e că, din 1.187 ha cât avea centrul Smulți, astăzi nu mai e niciun hectar. S-a distrus tot, au furat spalierii şi au dat drumul la oi.“

Doamna Julei parcă ar vrea să mai alunge din melancolia trecutului care îl bântuie pe coechipierul său de-o viaţă. „Ca şi astăzi, nici atunci producţia și mai ales munca nu se justificau atunci când dădeai vinul la un preţ derizoriu. Numai cine nu a muncit nu ştie ce înseamnă… să-ţi petreci un an întreg în vie, să stai să tai, să prăşeşti, să stropeşti şi toate astea gândindu-te nu doar la producţia curentă, ci şi la cea din anii următori. În vie intri și iarna dacă ai o zi bună, o fereastră cum îi spunem noi, fie să aplici un îngrăşământ, fie să strângi zăpada“, ne spune doamna Julei. „Dacă te bucuri într-un an că faci 7 vagoane şi epuizezi plantaţia, trei ani la rând nu mai faci nimic.“

Anul acesta sărbătoarea recoltatului nu a mai fost prilej de bucurie ca în toţi anii de până acum. În loc de veselie, pastramă, ied la proţap şi gâscă cu pilaf, aşa cum se obişnuia cu această ocazie în familia Julei, toţi cei care l-au iubit şi respectat au închinat un pahar de vin şi au vărsat o lacrimă amară în cinstea celui care a murit lângă via în numele căreia îşi dedicase întreaga viaţă. Cu numai câteva săptămâni în urmă, inima lui Miahi Julei i s-a oprit.

Viticultor şi vinificator de mare clasă, Mihai Julei a contribuit la impunerea pe marile pieţe de profil a soiurilor de vin produse la Smulţi, unde prin pregătirea, dedicarea şi harul său au ajuns aici de-a lungul activităţii sale 18 medalii de aur. Uşor putea fi recunoscută amprenta unui adevărat gospodar care s-a dedicat întru totul carierei sale de inginer în tehnologia viei şi vinului.
A reuşit să menţină cu succes o instituţie când toate celelalte erau în cădere liberă.

Avea 67 de ani şi nu era om în Tg. Bujor care să nu-l cunoască şi să nu-l respecte pentru omenia, calmul şi modestia de care a dat dovadă întreaga sa viaţă. A făcut mult bine comunităţii şi oamenilor, chiar şi acelora care nu meritau, o spun cei care l-au cunoscut. I-ar mai fi trebuit măcar o viaţă pentru a povesti şi împărtăşi din experienţa şi întâmplările pe care i-a fost dat să le trăiască. 

Valentina ŞOIMU
REVISTA LUMEA SATULUI NR.18, 16-30 SEPTEMBRIE 2011

֩ Comentarii