Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Nu ştiu de ce, dar mi-e dor de primăvară...

...o primăvară ca în Cioran. Ori, altfel spus, de un cer albastru, însorit, sub care „nămeţii“ de floare ai livezilor să-mi vorbească de zile mai bune, cu fructe şi speranţe, aşa cum se întâmpla, vă mai amintiţi, odată ca niciodată în prea demult petrecuta noastră copilărie.

Aveţi, fără îndoială, dreptate!
Şi acum câte o geană de lumină îşi rezervă preaplinul peste cenuşiul curgerii vremii.
Numai că, în 2009 primăvara mi se pare un perpetuu 1 aprilie.
Prea ne amăgesc, ne mint, care cum se pricepe mai desăvârşit, slujbaşii în simbrie ai puterii, ai celor cu pâinea şi cuţitul.

Păcăleala a devenit loc comun.
Campanii electorale fără acoperire, promisiuni deşarte pentru mai binele de mâine ori, iau seama de la o vreme, chiar sugestii pentru veşnica fericire a vieţii de apoi.
Ca să mă explic!

Strategii ciudate
Românii, şi nu numai ei, au probleme vitale.
Viaţa însăşi are nevoie de centuri de siguranţă.
De bani albi pentru zile negre…
Şi atunci?

Ei bine, cu apa la gură, decidenţii hotărăsc, cum le stă în fire, măsuri de avarie.
(Şomaj, îngheţări de salarii şi pensii, tăieri drastice ale subvenţiilor şi aşa aproape invizibile, impozite şi dobânzi copleşitoare.)
Într-un asemenea moment de cumpănă se apelează şi la sfatul veneticilor.
Şi cuvântul lor contează aşa cum primează de când ne ştim spusa celui mai mare şi mai tare.

E simplu, zic ei, să vă fie mai bine.
Mai altcumva! Adică, să vă duceţi traiul de azi pe mâine.
Întâi de toate, retezaţi pensiile!
Şi asta, cât mai degrabă!
Cum?

Calculul hârtiei arată că prelungirea vârstei de pensionare la peste 70 de ani va consolida fondul de pensii.
Numai că, citesc anuarul statistic şi bag cu mirare de seamă că la noi, la noi în România, speranţa de viaţă a bărbaţilor este de 68 de ani, iar a femeilor – cine vorbea de sexul slab? – la 75 de ani.

Prin urmare, „sfatul“ Băncii Mondiale ne trimite, de la serviciu, direct la cele veşnice.
Condiţie în care, veţi recunoaşte, fondul de pensii nu va mai fi o problemă sau, în orice caz, una serioasă, pentru sărmanii noştri concetăţeni.

Împrumuturile, ca o mare dilemă

Se ştie iarăşi, de când e lumea lume, că împrumutul la vecinu’ nu ţine de foame.
De foame nu ţine, zic politicienii, dar de praf în ochi, sigur!
Întreb, prin urmare, un redutabil specialist, mai zilele trecute, dacă nu cumva zecile de miliarde de euro aşteptaţi cu ostentaţie de sistemul bancar românesc, nu pot avea soarta scrisorilor cu „destinatarul necunoscut“.

Adică vin, zăbovesc o vreme, apoi fac cale întoarsă la expeditor.
„Andrisantul“ rămâne în felul acesta „sărac, dar curat“.

Plăteşte iluzorii datorii chiar datornicilor de drept.
Amicul meu, vă ziceam, economist de ispravă, aflat chiar în capul trebii, cum s-ar spune, mi-a răspuns cu un aer oarecum de confidenţă: „Aş vrea să te contrazic, dar uite că nu pot!“

Şi atunci?

(Şi atunci aplaudăm, cum ne stă în fire, asumarea gogoriţei chiar de către Vlădica şi, aşteptăm primăveri mai altcumva.)

Între timp, luăm seama la fel şi chip de potlogării.

Băieţii deştepţi prosperă, proletarul român, orăşean ori sătean deopotrivă, abia de-şi mai trage sufletul.

Cum vă povesteam la început, odată ca niciodată, săptămânile dinaintea Paştelui aparţineau luminii.
Primenirea sufletului, liniştea căminului, speranţa în mirabila sămânţă şi credinţa în Cel de sus.

Acum am rămas doar cu nădejdea în mila preabunului Dumnezeu.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2009

Vizualizari: 611



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI