Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Mai e puţin şi ne cuprinde pârloaga

Dr. Alecsandru Pascu – membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole
şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti“

Mă aflam recent într-o comună călărăşeană, de vorbă cu un vechi cunoscut. La un moment dat a început să bată clopotul prelung, semn că a mai murit un om. La auzul clopotului, interlocutorul meu îmi spune: „Să ştii, domnule inginer, că a mai apărut o pârloagă.“ Eu mă fac a nu înţelege şi întreb: „Cum aşa?“ Păi să ştii că s-a mai dus unul care ieşea cu sapa la câmp. Încet, încet n-o să mai aibă cine lucra pământul şi vor fi tot mai multe pârloage.

Această întâmplare m-a pus serios pe gânduri şi, analizând apoi situaţia la rece, mi-am dat seama câtă dreptate avea cunoscutul meu.  Foarte mulţi proprietari mici de pământ au renunţat să-l mai lucreze, fie din motive de boală sau bătrâneţe, fie din lipsă de rentabilitate.  Stau şi mă gândesc ce amărât este micul proprietar, care munceşte de primăvara până toamna pe bucăţica lui de pământ şi nu se alege cu aproape nimic. În situaţia dezastruoasă în care a ajuns agricultura, cu numeroase pârloage – sursă permanentă de boli, dăunători şi buruieni – efortul celui care încearcă să-şi întreţină culturile devine zadarnic.

Spectrul îmburuienării

Costreiul, prezent până nu demult doar în culturile prăşitoare şi în special în porumb, în acest an cu ploi la recoltarea cerealelor a devenit frecvent şi în culturile de cereale păioase, îngreunând mult recoltarea acestora.

Pe terenurile necultivate sunt în largul lor pălămida, cornuţii, ciurlanii, bunghişorul şi chiar barba-caprei. De pe aceste terenuri neglijate pleacă seminţele acestor buruieni pe solele vecine şi uneori la distanţe mari, duse de vânt şi de alţi agenţi de disiminare. Ne plângem zi de zi de criza economică ce ne-a lovit, dar nimeni nu vrea să recunoască faptul că, dacă după Revoluţie ne-am fi ocupat serios de agricultură, puteam depăşi criza fără probleme. Se aud sporadic voci care spun că era bine dacă am fi conservat şi întreţinut sistemele de irigaţie, dacă nu am fi defrişat fără rost păduri, perdele de protecţie şi plantaţii de pomi şi viţă-de-vie, dacă nu am fi fărâmiţat excesiv pământul şi multe alte greşeli greu de reparat.

Ce ar fi de făcut?

Indolenţa cu care am tratat pământul, această mare bogăţie a ţării, ne va costa foarte mult, nu atât pe noi, cât mai ales pe cei din generaţiile viitoare.
Aş sugera din nou câteva măsuri care ar trebui luate urgent în agricultură:
- inventarierea tuturor suprafeţelor mici sau mari de teren, nelucrate sau prost lucrate;
- cartarea buruienilor şi găsirea soluţiilor de reducere a invaziei acestora (erbicidarea miriştilor, subvenţionarea combaterii buruienilor problemă etc.);
- stimularea mai accentuată a comasării suprafeţelor mici de teren, pentru a se lucra mecanizat şi eficient.
Sperăm să găsim, noi românii, soluţii pentru agricultura noastră, până când nu vor veni alţii să ni le impună.

Două moduri de a gândi dezvoltarea pomiculturii

Gheorghe Voica se numără printre numeroşii pomicultori români care au constatat cu durere că, în condiţiile impasului în care se află, cercetarea pomicolă românească nu mai poate face mare lucru pentru ei. Din acest motiv a ales, ca mulţi alţii, să purceadă spre alte meleaguri, cum sunt Franţa, Italia, Ungaria, Polonia, pentru a vedea care mai sunt tendinţele aici, în special în ceea ce priveşte tehnologia şi soiurile cultivate.

L-am cunoscut cu ocazia unei astfel de vizite care a avut loc cu ceva timp în urmă în Ungaria. Domnia sa a organizat deplasarea, alături de Societatea Naţională a Pomicultorilor din România, condusă de dr. ing. Ilarie Isac, pentru a vedea ce fac ungurii de produc atât de mult şi de ieftin comparativ cu noi. Gheorghe Voica dorea mai ales să înţeleagă de ce ungurii pot să se dezvolte şi în condiţii de criză, în timp ce pomicultura românească are parte doar de constrângeri.

Sprijinul, un fel de ajutor social

Nu m-am putut abţine la întoarcerea din Ungaria să  nu-l întreb ce părere şi-a făcut despre modul în care sunt organizaţi şi produc cei de aici. Alături de tehnologiile competitive puse la punct de unguri, domnul Voica este de părere că statul a avut un mare merit, pentru că nu a permis înstrăinarea şi nici fragmentarea suprafeţelor, dar mai ales pentru că a sprijint pomicultorii, ştiind că banii investiţi tot în Ungaria se vor întoarce.

„În România, în primul rând trebuie să găsim o modalitate de a uni pământurile. Ce să faci pe o fâşie de 3 km lungime şi 2 metri lăţime, cât are de exemplu domnul Isac în Gorj?“, se întreabă pomicultorul. Cât despre ajutorul pe care îl dă statul român sectorului, acesta este un fel de ajutor social după părerea sa.

De exemplu, subvenţia pentru materialul săditor s-a dat în limita a 800 de pomi/ha, când într-o plantaţie modernă se pun circa 3.000 de pomi/ha. În plus, sunt mulţi aşa-zişi agricultori care nu meriă să ia nici măcar puţinul care se dă. Despre minimisul pentru pomicultură spune că a fost luat de oameni care nici în următorii 100 de ani nu vor duce un kilogram de fructe la piaţă. Grav este că, pornind de la un minim de 2.500 mp, statul finanţează subzistenţa şi nicidecum performanţa, aşa cum ar fi normal. Pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple, pomicultorul crede că un criteriu obligatoriu pentru acordarea subvenţiilor este înscrierea producătorilor în organizaţii profesionale prin care să fie derulate fondurile.

Deşi deplânge politica actuală şi este dezamăgit de faptul că, spre deosebire de statul ungar, cel român nu a dat nicio atenţie pomiculturii, Gheorghe Voica nu vrea să se dea bătut. Spune că, orice s-ar întâmpla, el tot în agricultură ar investi pentru că numai din asta trăieşte.

Plantaţiile nu mai pot fi înfiinţate la întâmplare

Domnul Voica cultivă la Mărăcineni circa 27 ha, din care cea mai mare suprafaţă o ocupă mărul. Printre acestea se numără şi 2 ha de căpşun şi alte 2 ha de pepinieră. În primăvară a înfiinţat din fonduri proprii o suprafaţă de 3 ha cu măr în sistem superintensiv dotată cu sistem de irigare prin picurare. A cultivat Idared, Topaz şi alte soiuri cu rezistenţă genetică la rapăn, aduse din afară şi care se cer pe piaţă.

În general îşi vinde producţia prin intermediari şi consideră că, orice s-ar spune, cea mai mare piaţă de desfacere rămâne tot cea din România. Niciodată din ´93 nu a avut probleme cu valorificarea, dar nici nu a vândut mereu la preţul pe care l-a vrut. Este de părere însă că, pentru a merge mai departe, pomicultorii nu mai pot înfiinţa plantaţii la întâmplare, ci  trebuie să urmărească tendinţele şi să investească în tehnologii moderne care să ducă la obţinerea unor producţii mari şi de calitate.

„Noi, pomicultorii, nu suntem cei mai bogaţi, dar suntem legaţi de pământ. Eu şi dacă aş câştiga din altă parte, tot în agricultură aş investi!“ Gh. Voica

Valentina ŞOIMU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.20, 16-31 OCTOMBRIE 2009

Vizualizari: 633



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI