Imprimati articolul

Luxul de a fi vacă la ferma doctorului Pachiţanu

Cele cinci condiţii de bunăstare
• Asigurarea accesului la apă proaspătă şi hrană specifică.
• Asigurarea mediului corespunzător (adăpostire şi odihnă confortabilă).
• Prevenirea durerii, rănilor, diagnosticul rapid şi tratamentul bolilor.
• Eliberarea de frică şi suferinţă mentală.
• Asigurarea spaţiului, a facilităţilor şi companiei pentru exprimarea comportamentului normal.
Toate sunt esenţiale pentru bunăstarea şi protecţia animalelor dependente de om.
Lăsaţi animalele libere.
dr. V. Pachiţanu

Era într-o zi de toamnă a anului trecut, când o renumită companie producătoare de seminţe a adunat pe câmpurile TCE-3 Brazi aproape toată floarea agriculturii moldovenilor spre a le prezenta „minunea“ hibrizilor franţuzeşti. Erau acolo o mulţime de specialişti şi oameni simpli, câţi nu puteau să aducă liderii politici de frunte în campania electorală, aflată în plină desfăşurare.

„Simpozionul semincer“ s-a încheiat într-o veselie demnă de a fi respectată. Au urmat urările de rămas bun şi de apreciere la adresa firmei organizatoare. Trase undeva mai spre stânga, două autocare cu număr de Suceava dădeau semne că nu vor să plece până nu văd ferma doctorului Pachiţanu. Într-o clipită, Culiţă Tărâţă, amfitrionul manifestării firmei franţuzeşti, a constituit o mică coloană de vizitatori.

Ajunşi în primul grajd, oamenii aveau să se închine nu numai la frumuseţea animalelor, ci mai ales în faţa doctorului. Mergeau de la un grajd la altul şi nu le venea să creadă că în România de astăzi pot avea în faţă asemenea „mutanţi“ ce duc cu gândul în urmă la zimbrii Moldovei. Vacile şi taurii erau cât trei de-ale lor. Şi la înfăţişare, şi la producţie. Cât despre confort, ce să mai spunem: „unul de şapte stele“, cum spunea un hâtru bun nu de glume, ci de observaţii profesionale.

În sfârşit, oamenii au plecat şi au rămas doctorul Pachiţanu şi oamenii lui cu minunăţiile lor. Am rămas şi noi, reporterii de la Realitatea TV şi Lumea satului, încercând fiecare prin mijloacele specifice de documentare să-l supună pe doctor la un tir de întrebări. Ce am reţinut din dialogul purtat?

Ferma, un fel de citadelă a ştiinţei
Una dintre erorile de bun simţ ale doctorului Pachiţanu este aceea de nu fi solicitat atestarea ştiinţifică a complexului zootehnic de la Zăneşti.

Întrebându-l de ce, răspunsul a lăsat să se înţeleagă că osteneala ar fi birocratică şi într-un fel şi inoportună. Pentru el faptul de a-şi vedea visul de-o viaţă împlinit este deasupra tuturor medaliilor guvernamentale sau atestărilor ştiinţifice. El nu vrea nimic, nici de la preşedintele Academiei, nici de la Consiliile ştiinţifice de specialitate, nici măcar de la cei care ar trebui să-i valideze invenţiile. Suportul lui uman şi material se află în înţelepciunea şi forţa lui Culiţă, dar şi în colaboratorii săi şi mai ales în familie. 

În şase sau şapte ani, doctorul Pachiţanu a reuşit să recupereze la scară mică tot ce au distrus neoreformatorii zilelor noastre în cercetarea zootehnică din România. Doctorul operează în centrul său de cercetare din Zăneşti cu tehnologii de ultimă generaţie pe plan mondial.

Bunăstarea animalelor – un fel de găselniţă europeană?

Doctorul Pachiţanu operează cu acest termen de 40 de ani şi nu i-a trecut prin minte să-l breveteze şi nici să-l facă directivă europeană. A fi astăzi vacă la ferma din Zăneşti înseamnă un lux. Ba chiar mai mult decât atât: înseamnă a depăşi condiţia de trai a celor mai favorizate surate din lume. Vaca din Zăneşti nu are parte de istovirea la care sunt supuse animalele occidentale crescute doar pentru a produce.

Climatul prietenos în care este crescută vaca la Zăneşti, acea simbioză între ea şi om, nu poate fi întâlnită astăzi nici măcar în cele mai selecte ferme zootehnice din lume. Şi aici, ca pretutindeni, funcţia fundamentală a animalului este de a produce hrană pentru oameni. Dar nu oricum şi nici pe seama deteriorării sănătăţii sau funcţiilor biologice vitale. Despre opera practică şi ştiinţifică a doctorului Vasile Pachiţanu nu se poate scrie decât luând-o şi analizând-o bucată cu bucată, cum s-ar spune. Dintre toate bucăţile, pentru reportajul de faţă am ales redescoperirea rasei Sură de stepă.

Motivaţia ştiinţifică şi socială în ameliorarea rasei Sură de stepă

Primul pas a fost făcut prin accesarea de material seminal din rasă curată, Sura de stepă. Al doilea constă în încrucişarea Surei cu tauri material seminal din rasa Gasconne. Este vorba de o rasă rustică cu performanţe valoroase crescută în zona masivului central din Franţa. S-a pornit la ameliorarea ei din mai multe considerente.

Primul şi cel mai important este cel legat de dezvoltarea masei musculare a acestui animal care se aseamănă cu Sura şi dă garanţia că nu vom avea probleme la fătare, Sura fiind un animal neameliorat. Aşadar, prima hibridare va fi cu Gasconne, iar generaţia următoare care va rezulta din Gasconne şi Sură va fi hibridată cu Piemontese.
Aceasta ar fi prima parte a programului de ameliorare. Abia după ce se obţine a treia generaţie se decide cu ce rasă se va reveni pentru consolidarea caracterelor, dar cel mai probabil se va alege tot Piemontese, pentru că este o rasă de carne.

Pentru ca diferenţa între generaţii să fie foarte scurtă, se apelează la tehnologia transferului de embrioni. În acest caz este nevoie de o dotare corespunzătoare. Primul rezultat există deja: viţica obţinută din încrucişarea Surei cu Gasconne. Diferenţa faţă de Sură este evidentă: în primul rând a avut o greutate mai mare la naştere. Deci se cunoaşte că taurul şi-a imprimat caracterele de masă musculară. În al doilea rând, se poate vedea că are o viteză mare de creştere faţă de Sură, care este un animal tardiv, cu creştere lentă.

Viţica aceasta va împlini 17 luni anul acesta şi urmează să fie montată cu Piemontese. Mai durează alte 24 de luni, din care 9 gestaţia, după care se va obţine al treilea hibrid, produs cu Piemontese. Aşadar, în 2010 vom avea un rezultat cert a ceea ce înseamnă acest proces de obţinere a unui hibrid românesc de carne ce are la bază Sura de stepă.

Sura de stepă, monument al patrimoniului genetic naţional

Îl întrebăm pe doctorul Pachiţanu cât ar trebui să fie de înalt soclul pe care să fie aşezată Sura de stepă. „Cel puţin la nivelul Statuii Libertăţii, ne răspunde domnia sa. Pentru noi, cei care avem misiunea de a ocroti şi a ameliora moştenirea genetică a zootehniei naţionale, lucrarea de căpătâi este recuperarea zestrei lăsate de înaintaşii noştri.

Personal, mă închin în faţa acestui monument al naturii, rasa Sură de stepă. În anul 1981 eram director al I.A.S Dumbrava - Tg. Neamţ. Unitatea iniţiase un program de cumpărare de taurine din gospodăriile populaţiei, mai ales din zona montană a judeţului Neamţ, dar şi din zonele limitrofe.

În iarna anului 1981 a apărut în şeptelul achiziţionat un efectiv mic de taurine, vaci şi boi, de culoare vânăt plumburie, sur închis şi deschis şi chiar alb murdar cu inel uşor depigmentat în jurul botului, constituţie fină a vacilor şi robustă - puternică la boi, cu temperament vioi şi caracter blând, animale foarte sănătoase. Nucleul adunat atunci era heterogen şi, după părerea mea, aparţinea celor două rase: Sura de stepă şi Mocăniţă, şi mai mult ca sigur metişi. Am selectat şi reţinut acest mic nucleu de femele. Şansa mea a fost că Semtest Baloteşti avea în depozit material seminal congelat de la tauri Sură de stepă.

Aşa a început acţiunea de înmulţire şi selecţie a nucleului mic de vaci Sură de stepă. Odată cu înfiinţarea Staţiunii de cercetări pentru creşterea bovinelor Mărgineni - Neamţ, nucleul de bovine Sură de stepă a fost transferat „cercetătorilor“ care au reuşit ruşinoasa performanţă de a-l lichida. Câteva vite au ajuns la Staţiunea de cercetare Dancu - Iaşi. Şansa vieţii mele de ameliorator a fost să recuperez de aici o femelă şi trei masculi care au ajuns prin efort propriu la ferma de vite a TCE 3 Brazi Piatra-Neamţ. Ideea înmulţirii rapide mi-a fost sugerată de fiul meu, astăzi medic veterinar.

I. Banu, I.Pop
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2009

֩ Comentarii