Imprimati articolul

La revedere, grădiniţă!

„Există întotdeauna un moment în copilăria noastră când o uşă se deschide şi lasă să intre.“
(Deepak Chopra)

Povestea noastră a început în septembrie 2006. Mi-amintesc prima zi. Cei mai mulţi dintre copii intrau pentru prima dată în grădiniţă, se despărţeau pentru prima dată de părinţi. Unii, mai îndrăzneţi, păşeau curioşi, alţii, mai timizi, nu voiau să dea drumul mamei. Obrăjori îmbujoraţi, lacrimi, rugăminţi, priviri cercetătoare...

Ce greu a trecut prima zi! Cu prezentări, cu jocuri, un cântecel, cu lacrimi şi suspine, iar printre lacrimi, aceeaşi întrebare repetată: „Când vine mama?“ Încet, lacrimile au început să se usuce pe obrăjorii fierbinţi şi a apărut primul zâmbet! Semn că va fi bine! Şi a fost bine! Am străbătut împreună un drum lung, anevoios uneori, dar încărcat de atâtea bucurii, la capătul căruia au primit calificativul „apt pentru şcoală“.

După doi ani, la începutul grupei pregătitoare, am elaborat împreună „Regulamentul nostru“, pe care l-am „semnat“ toţi. Amintesc numai două dintre reguli: „Fii bun cu cei din jur“ şi „Ajută când este nevoie!“

Au fost multe clipe frumoase!  Bucuria pe care am trăit-o împreună la serbări, în excursii, vizite la Grădina Botanică, în timpul vizionării unor spectacole de teatru şi de circ, lecţii deschise, toate ne-au apropiat şi ne-a ajutat să ne cunoaştem mai bine.

E greu să-mi reţin lacrimile când scriu aceste rânduri. Când sunt întrebată cum sunt preşcolarii mei, răspunsul e invariabil: „Copiii mei sunt cei mai frumoşi şi cei mai deştepţi! Cuminţi? N-ar mai fi copii!“ M-am ataşat de fiecare serie de preşcolari pe care am avut-o, dar parcă aceştia au fost cei mai cei. Şi întotdeauna ultimii sunt cei mai buni.

Au crescut sub ochii mei! Le-am fost mereu alături, de-a lungul unei zile am fost actriţă, prietenă, soră medicală, chiar stomatolog! (am scos atâţia dinţişori…), antrenor, judecă­tor, detectiv, psiholog, păstră­tor al credinţei, al tradiţiilor, dar şi mamă, care alintă, sfătuieşte şi iubeşte!

M-am străduit să-i învăţ pe „copiii mei“ să fie buni unii cu alţii, să fie buni cu cei necăjiţi, să iubească şi să îngrijească plantele, animalele... M-am străduit, de asemenea, să le sădesc în suflet dragostea de Dumnezeu şi de ţară. I-am învăţat să se închine (pe cei care nu ştiau de-acasă) şi să spună rugăciuni, să mulţu­mească lui Dumnezeu pentru că au părinţi şi să se roage pentru ei, să se roage pentru pacea lumii.

N-a fost uşor, dar nu există bucurie mai mare decât să vezi că ce-ai aşezat cu grijă şi trudă dă roade. De la egoismul de la începutul grupei mijlocii am ajuns la spiritul de echipă manifestat în cadrul diferitelor jocuri şi concursuri, la dărnicia cu care reuşeau să impartă o ciocolată în 10-15 sau chiar în 20 de bucăţele aproape invizibile şi de bucuria de a fi de folos celorlalţi.

Repetiţia pentru serbarea „La revedere, grădiniţă!“ a fost presărată cu lacrimi. Ca şi serbarea. Pe lângă un dans sportiv cu cerculeţe şi o scenetă adecvată momentului, care a dat şi titlul serbării noastre, le-am pregătit şi o surpriză: festivitatea de absolvire a grădiniţei! Cu robe, toci şi, bineînţeles, diplome de absolvire! A fost frumos! Când şi-au dat seama că intrarea la şcoală înseamnă şi despărţirea de mine, s-au întristat.

Mă încercau aceleaşi emoţii. Le-am explicat că vom rămâne împreună, grădiniţa funcţionând în incinta şcolii, a Grupului Şcolar Doamna Chiajna. Vor veni, ca şi alte generaţii, să mă viziteze.

Cunoscându-i, am convingerea că vor fi nişte şcolari buni, dar şi oameni buni, mai târziu.

Educ. Ileana CÎRSTEA, Roşu - Chiajna, Ilfov
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2009

֩ Comentarii