Imprimati articolul

La mintea cocoşului

Adevărul este că, deşi scena era de tot hazul, aceasta se putea încheia cum nu se poate mai prost. Păi, cum să nu te pufnească râsul atunci când, după ce ne fusese prezentată femeia cu cea mai înaltă funcţie din judeţ, dar care avea un nume de orătanie, şoferul nostru se recomandase şi dânsul aşa cum se chema din moşi-strămoşi familia din care se trăgea, adică masculinul respectivei păsări domestice.

La care îngerul păzitor, cu ochi albaştri, desigur, din preajma înaltei personalităţi se încruntase ameninţător crezând cu mintea-i puţină şi, desigur, pervertită în cele rele că e vorba de bătaie de joc. Noroc că fiinţa în cauză, Doamne, totuşi, deşi tovarăşa avea simţul umorului şi izbucnise în râs, spunând printre hohote: „Chiar aşa? Chiar aşa te cheamă? Înseamnă că suntem rubedenii de poiată.“

Şi totul se încheiase astfel. Totul e bine când se termină cu bine, spunea bătrânul Will, spre deplina mulţumire a tuturor celor prezenţi. De altfel, ar fi fost şi păcat, de neiertat, cum altfel, ca bunul nostru conducător auto să aibă de suferit pentru că purta numele de familie împrumutat din breviarul onomastic al păsăretului de curte. Şi aceasta întrucât cel despre care vorbesc, primul din neamul lui care renunţase la opincile satului în favoarea pantofilor de oraş, era un om de ispravă. Ţinea bine volanul în mână şi pe timp de zi, dar şi pe timp de noapte, ceaţă, viscol ori polei.

Cu toate aceste reale calităţi, cu timpul i-am descoperit şi un cusur. Într-o anume privinţă se arăta mai căpos şi mai îndărătnic decât un catâr. Când anume? Păi, atunci când era vorba de taică-su. De care nici nu voia să audă. Şi nu pentru că îl bătuse când era copil, nici că îl silise să facă o meserie care nu i-ar fi plăcut, ba dimpotrivă, ci pentru că după ce-i murise nevasta, mama şoferului nostru, aşadar, se recăsătorise cu o femeie din sat.

Uite, asta – aiasta, pronunţa dânsul – nu i-o putea ierta în ruptul capului. Şi mergea cu încăpăţânarea până într-acolo încât, atunci când drumurile îl purtau prin comuna natală nu numai că nu oprea în faţa casei părinteşti – cum, totuşi, parcă s-ar fi cuvenit – dar, din contră, apăsa pedala de acceleraţie până la fund şi mai zicea şi câte ceva de dulce prin barbă.

Asta până într-o ghinionistă noapte de iarnă, cam pe vremea asta, când împreună fiind şi repetând întocmai figura, nici nu depăşise bine, în viteză maximă, ograda tatălui său că trosc, boc şi boc maşina a înţepenit în mijlocul drumului. Şi era un frig, dragă Doamne, de îngheţau vrăbiile în copaci. Trebuia, şi încă repede, până nu ne transformam în sloiuri, trebuia făcut ceva: ori de reparat, ori de căutat un loc călduţ, prin vreo gospodărie, pentru a ne pune la adăpost.

„Eu la taică-meu nu mă duc, aşa să ştiţi“, a stropşit cu năduf fiul cel rătăcitor, ghicind propunerea pe care voiam să i-o facem.

Numai că, în cele din urmă, mai de voie, mai de nevoie, mai rugat, mai împins, ba chiar înghiontit s-a dus, adică ne-am dus cu toţii, omul ne-a primit cum ştiu să primească ţăranii gospodari de pe la noi, mai ales cei din părţile Moldovei.

Morala e la mintea cocoşului: blestemul părintesc te poate ajunge acolo unde nu crezi! Şi când nu crezi! Iar celor care ne-au dat viaţă le suntem datori pe viaţă. Dacă nu cu altceva, măcar cu puţin respect şi dragoste. Şi e trist dacă uneori uităm asta. E trist şi nici nu ne face cinste. Vorba cântecului: „Un părinte poate creşte…“

Gogu Pintenogu’
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.2, 16-31 IANUARIE 2009

֩ Comentarii