Imprimati articolul

La Măneciu - Prahova, turismul, „Cheia“ redresării

Cine ajunge în comuna Măneciu (Prahova), dar mai ales în staţiunea Cheia, situată la poalele Muntelui Ciucaş, va rămâne cu amintirea unei localităţi foarte bogate în vile, aproape 800, construite numai după 1990. În general, gospodăriile lasă impresia unei bunăstări materiale cu mult peste medie. Puţini îşi imaginează însă, văzând atâta îmbulzeală imobiliară, de multe ori de lux, că localnicii – peste 10.000 de persoane – au o foarte mare problemă, cea a locurilor de muncă. La această oră, Măneciu nu este nici oraş, ca să poată trăi după reguli urbane, nici comună, fiindcă n-are agricultură şi nici ca staţiune turistică nu poate exista, neavând ceea ce se cheamă infrastructură de agrement.

Şomeri mulţi, locuri de muncă puţine

Până în 1990, satele principale, Măneciu Ungureni şi Măneciu Pământeni, aveau la dispoziţie un număr însemnat de unităţi de exploatare şi prelucrare a lemnului, care absorbeau aproape întreaga populaţie aptă de muncă din comună. Ulterior, rând pe rând, fabricile s-au desfiinţat, considerându-se netrebuincioase noii formule de organizare economică. Astăzi, mai există trei societăţi comerciale mari, care pun la dispoziţie în jur de 300-400 locuri de muncă, alte 300 de persoane lucrând în sistemul public, în mici afaceri de familie sau unităţi de alimentaţie. Restul populaţiei este format fie din şomeri, fie din asistaţi social, fie din pensionari sau din cei care caută de lucru prin localităţile învecinate sau în străinătate.

Alternativa de dezvoltare - turismul

Ce poate face totuşi o localitate mare, cu 10.600 de locuitori, pentru a ieşi din această dificultate? Dispunerea geografică şi resursele naturale (în total 23.643 ha, din care 5.269 ha (22.3%) teren agricol, 13.971 ha (59,09%) – fond forestier, 3.000 ha (12,68%) – goluri alpine şi 1.403 (5,92%%) – teren neproductiv) nu permit dezvoltarea agrară. În afara creşterii ovinelor şi, sporadic, a pisciculturii (câteva păstrăvării), nu poate fi vorba despre agricultură.

Autorităţile locale şi-au încercat norocul într-un parc industrial, proiect eşuat din cauză că terenul a intrat în proprietate privată, apoi a existat un plan pentru un minisat de vacanţă, şi acesta abandonat, şi bine că s-a întâmplat aşa, fiind dispus pe malul lacului de acumulare etc. Silvicultura ar fi o variantă, dar pesemne nu a sosit timpul relansării acestei activităţi, cât să devină suport economic pentru comună. Toate speranţele sunt legate aşadar de turism, activitate cu centrul de greutate în staţiunea Cheia, care are deja asigurată legătura rutieră de bază, fiind situată pe DN1A, Bucureşti-Cheia-Braşov.

Ce i-ar trebui staţiunii Cheia şi comunei Măneciu

Rău este că localitatea s-a dezvoltat destul de confuz. Nu poate fi încadrată nici la turism modern, nici la rural, nici la agroturism. Are câte puţin din toate. Mai exact, aşa cum aprecia şi primarul Ştefan Lupu, la Cheia se fac turism de picnic şi drumeţii, care nu aduc venituri (sau o fac insuficient) nici pentru mediul privat şi nici pentru bugetul local. Ca să poată rezolva problema dezvoltării turistice, sta­ţiunea Cheia – situată la 17 km de satul reşedinţă de comună, 132 km de Capitală şi 70 km de Ploieşti – ar trebui să vină, cel puţin în accepţiunea autorităţilor publice, cu o ofertă completă: agrement, distracţie, capacităţi hoteliere suficiente, trasee turistice etc.

Şi nu are deocamdată această infrastructură. Dispune, într-adevăr, de o bază imobiliară de invidiat (peste 700 de case de vacanţă şi în jur 30 de pensiuni şi hoteluri), de resurse naturale de excepţie (masivele Ciucaş şi Zăganu, Tigăile, Sfinxul Bratocii, Turnul lui Goliat şi „Babele la sfat“) şi obiective turistice interesante (mănăstirile Suzana şi Cheia, centrul seismologic, barajul Măneciu), dar turistul modern nu are ce face. Iarna staţiunea este aproape părăsită. Pentru a vorbi despre o industrie a turismului este nevoie de o extindere a paletei de oferte, inclusiv pentru perioada de iarnă.

Două proiecte mari, doar pe hârtie

Există, în acest sens, două mari proiecte, unul public şi altul integral privat. Primul se referă la amenajarea unei pârtii de schi în Munţii Babeş, completată cu una de săniuş şi una de snowboard, cu instalaţie de transport prin cablu, tunuri de zăpadă şi clădire administrativă, care ar presupune un efort financiar de 9 milioane de euro. Al doilea, în valoare de 20 milioane euro, se referă la construirea unui complex turistic (hoteluri, restaurante, terenuri sportive), ambientat cu un muzeu al florei din Zăganu, o păstrăvărie, poate şi o minigrădină zoologică.

Investiţia publică se află în planurile Primăriei Măneciu de peste 8 ani. Atât au durat demersurile birocratice (schimbul cu Romsilva şi scoaterea terenului din circuitul forestier) şi se pare că vor mai fi impedimente, dat fiind faptul că perimetrul gândit pentru pârtia de schi face parte din situl Natura 2000, de protejare a florei şi faunei, cu un regim special pentru orice gen de construc­ţie. Administraţia este totuşi optimistă şi are convingerea că, în toamnă, vor începe lucrările. Odată cu darea în folosinţă a acestei investiţii, autorităţile au credinţa că staţiunea va căpăta altă anvergură şi va mobiliza întreaga comună într-un nou concept de dezvoltare.

Turismul de picnic, reglementat din acest an prin lege, nu poate fi organizat la nivel de autoritate, dat fiind faptul că Primăria Măneciu nu dispune de terenuri în zona agreată de turişti (poienile de lângă Teleajenul superior). Poate nici nu este foarte rău, dat fiind faptul că, până acum, frumosul peisaj era veşnic murdar prin ceea ce reuşeau oamenii să lase în urmă: tone de gunoi, pet-uri aruncate în apa de munte, vetre de cenuşă. Plus că maşinile intrau peste tot, distrugând iarba. De altfel, nici primăria nu doreşte să intre în parteneriat public-privat pentru amenajarea unei zone de picnic; mai degrabă vrea să scape de acest tip de turist.

Resurse excepţionale, nevalorificate

Pe de altă parte, ca să poată năzui înspre statutul de staţiune de interes naţional, Măneciu şi în special Cheia trebuie să pună la dispoziţie şi infrastructura de utilităţi publice (apă şi canalizare) şi rutieră. Şi mai este mult de lucrat în acest sens. Doar Cheia veche şi o parte din Măneciu au canalizare, cât despre drumuri... da, la această oră, cele din Cheia nu arată deloc a staţiune! Cel puţin drumul înspre Muntele Roşu este complet distrus, neaccesibil autoturismelor, fapt care îi îngrădeşte turistului mai comod accesul înspre Ciucaş.

Şi-ar merita văzut, dincolo de peisajul fascinat al muntelui, cu ciudatele forme săpate în stânci, excepţionalul spectacol oferit, în perioada de înflorire (iunie-iulie), de bujorul de munte (smârdar sau trandafirul de munte - Rodedondron). Floarea este atât de densă încât lasă senzaţia că muntele ia foc... De altfel, de aici provine şi numele Muntelui Roşu. În România, smârdarul mai creşte în Munţii Rodnei şi Făgăraş, ambele masive, ca şi Ciucaşul, fiind incluse în programe de ocrotire prin lege, tocmai pentru a conserva această specie fantastică din flora spontană. Chiar dacă bujorul sălbatic nu creşte pe Muntele Babeş, s-ar putea ca pârtia de schi să nu poată fi totuşi realizată, caz în care autorităţile ar trebui să regândească întregul concept de dezvoltare turistică a comunei Măneciu.

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 12, 15-30 IUNIE 2012

֩ Comentarii