Jurnal de secetă > REVISTA LUMEA SATULUI

Sudul României plânge de uscăciune. Chiar dacă a plouat zilele trecute, pământul e iască de atâta lipsă de apă. De fapt, e secetă mare la nivelul întregii ţări. Şi puţine speranţe că vin ploile multe, aducătoare de rod bogat... Irigaţii nu se fac, că nu mai există sistemele care permiteau să se execute un astfel de lucru. Iar unde mai există ori sunt înfundate canalele pe care venea apa, ori sunt stricate şi incomplete. Speranţele stau în paparude şi popi, cu slujbele lor care ar mai putea salva câte ceva din terenurile supuse deşertificării. Căci, trebuie s-o spunem, ne transformăm tot mai mult, tot mai sigur, mai ales zona de sud a ţării, într-o întinsă regiune aridă...

Nu era decât iunie, dar în unele locuri iarba de pe câmp părea stropită cu ierbicid. Aşa s-a uscat şi s-a ofilit... Şi pârjolul vine, după cum arată prognozele meteo – mai sunt încă două luni, chiar mai cumplite, de foc – tot mai puternic, tot mai avan. Nu iartă nimic. Au fost zile în care porumbul, unde a ieşit, „s-a sucit“, cum zice ţăranul, de atâta uscăciune, grâul a fost şiştav şi firav, orzul vai mama lui, floarea-soarelui, despre care se spune că e mai rezistentă la secetă, e şi ea anemică, prin grădini zarzavaturile neudate abia de mai pâlpâie de viaţă. Iar pământul pare că vrea să facă în burta lui tranşee adânci, unde să ascundă neputinţa – sau nepăsarea – oamenilor.

La mijlocul lunii iunie, bat partea de sud a Bărăganului, în zona Ialomiţei, la pas şi mă cutremur. Parcă n-a fost niciodată aşa mare secetă, aşa ariditate, aşa uscăciune ca acum. Dumnezeu dă ploaie foarte puţină, iar oamenii au lăsat de izbelişte sistemele de irigat. Şmecherii au furat ce se putea fura. Prin canalele pline în vremea copilăriei mele cu apă acum cresc bălăriile. Culmea e că, din lipsa apei, şi astea sunt ruginite de indolenţă. Cu ce să mai creşti animale prin gospodărie dacă eşti ţăran? Porumbul va fi puţin, la fel şi grâul.

Ce să mănânce vaca sau godănacul din coteţe? Cu ce să ţii un animal? Să cumperi nutreţ şi mălai de mămăligă? De unde? De la cine? Că e vai mare şi în alte zone. Şi ai plătit bani buni pe lucrările agricole la porumb, la grâu, la lucernă. Te-ai lăsat de altele, ţi-ai luat de la gură, ţi-ai rupt de la alte cheltuieli, căci ai zis că nu poţi să laşi pârloagă pământul. Şi a venit seceta şi n-a permis să se facă nimic. Aşa că, nu e de mirare, după dezinteresul celor care ne conduc, că din ce în ce mai puţini ţărani mai cresc porci în bătătură. Cum nu e de mirare nici că se vând, pe capete şi pe lucru de nimic – două, trei sute de lei de cap de bovină – vacile din gospodării. Decât să moară de foame... Şi, uite aşa, trăiesc importul, chimicalele şi marile magazine. Le sprijină guvernanţii, natura, oamenii. Noi toţi!

La fel e, din păcate, în tot Sudul ţării, ca să nu mă grăbesc să generalizez, deşi nu aş greşi foarte mult, la nivel de ţară. Tot secetă, tot uscăciune, tot ariditate, tot arşiţă. În Dolj, 104.600 ha de teren sunt afectate de ariditate. Că cică nu sunt păduri suficiente ca să îndepărteze efectele deşertificării. Dar din suprafaţa cultivată cu păduri, numai jumătate a rezistat. Unii copaci au fost furaţi de localnici, deşi naiba înţelege de ce au făcut-o, alţii, neudaţi, nu au rezistat. Aşa că nu se poate vorbi de împădurire decât despre aproape 7% din totalul suprafeţei agricole! Extrem de puţin.

În Prahova există pericolul să sece, ca pe vremea foametei din secolul trecut, apa din fântâni. Aruncă ţăranul găleata şi scoate mâl. Sau nisip. Apă nu! La Gâlmeia se duc cu căruţele, cu bicicletele, cu maşinile, cu ce găsesc, ca să umple butoaie, bidoane, găleţi cu apă de la un izvor. În Buzău, la fel, secetă mare. Buduroaiele fântânilor s-au cojit pe interior de atâta lipsă de apă. Cine nu are apă la robinet – şi foarte mulţi ţărani nu au – trebuie s-o recunoaştem cinstit, cumpără de la magazin pentru consumul propriu. Pentru animale se aduce cu cisterna. De altfel, tot cu cisterna se aduce şi pentru localităţile unde nu sunt alte posibilităţi. Până şi la Vulcanii Noroioşi e uscăciune teribilă. Nu mai „scuipă“ nimic nici ei. Nu mai au nimic în foale.

În Teleorman o bună parte a recoltei de orz a fost compromisă. Râurile suflă greu spre vale, aproape secate. Le treci cu piciorul, nu mai e pericol de înec. În Ialomiţa e gata să se instituie starea de urgenţă. Ţipă din rărunchi pământul, pentru că puţini nori mai plâng deasupra lui. În marginea satelor, preoţii fac sfeştanii şi cheamă ploaia. Dar ea nu vine, vine rar şi puţină. Râde bezmetic, ascunsă pe undeva.

Ţigănci tinere se încing cu salcie şi vor să fie udate, ca să dezlege, cu dansul lor de paparude, cerul. Numai în ele, în paparude şi-n slujba popilor mai stă speranţa ţăranului român. În rest...

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu