Imprimati articolul

În templul de la marginea Bucureştilor

„Dalai Lama văcarilor“se roagă pentru salvarea zootehniei româneşti

La auzul numelui său, bunul simţ te îndeamnă să te ridici în picioare. Doctorul veterinar Mihai Petcu este pentru văcarii români ceea ce reprezintă Dalai Lama pentru budiştii tibetani. Cu deosebirea că el nu se supune orbeşte falşilor reformatori. Această ultimă trăsătură l-a transformat într-o figură legendară în rândurile veterinarilor şi zootehniştilor de astăzi.

Dintre cei 60 de manageri care au constituit în jurul Capitalei acea formidabilă centură zootehnică pentru aprovizionarea Bucureştiului cu lapte proaspăt, a mai rămas doar el. Preţul supravieţuirii a fost enorm, atât în plan economic cât şi uman. În 1990, ferma lui Petcu din Pantelimon reprezenta un unicat nu numai în România, ci în tot sud-estul Europei. Cu un management numai de el ştiut, doctorul Petcu a reuşit să asimileze noul în materie de zootehnie şi să producă cel mai sănătos lapte din România. Din nefericire, bucureştenii şi copiii lor nu se pot înfrupta din el.

Doctorul este obligat să-şi vândă marfa pe undeva prin ţinuturile Prahovei pentru că ea nu este pe moftul procesatorilor. „Ce părere aveţi despre o asemenea politică economică? – ne întreabă doctorul. Chiar nu realizaţi că indolenţa, seceta şi multe alte nenorociri care se abat asupra agriculturii ne duc spre foamete?“ Recunoaştem că preludiul de faţă este cam lung pentru o discuţie profesională despre zootehnie, căreia trebuie să-i faci faţă dacă ai curajul de a dialoga cu doctorul Petcu. Dar să revenim la ferma din Pantelimon şi să ascultăm pledoaria.

Ultimul mohican

– Domnule doctor, se zice că aţi fi ultimul mohican al zootehniei româneşti. Ferma dvs. era cândva centura de lapte a Capitalei. Ascultându-vă până acum, am înţeles valoarea dvs. profesională. Am dori totuşi să ne împărtăşiţi din tainele reuşitei…

– Agricultura este ca şi fundaţia unei case. Pe ea poţi să clădeşti viitorul unei naţiuni, viitorul copiilor noştri. Dragostea faţă de ţara mea m-a ajutat să realizez tot ce am acum.
În mod ironic, preţuirea guvernanţilor actuali pentru noi, agricultorii, nu există. Poate şi faptul că am fost conştient de această realitate cruntă m-a ajutat să izbutesc. În România, agricultorii sunt boii care muncesc. Alţii sunt caii care mănâncă.

Cei care conduc astăzi nu reuşesc să înţeleagă că, fără agricultură, lumea nu ar mai fi, nu am mai avea ce pune pe masă. Este dureros să aud că, în vremurile noastre, copiii nu recunosc o vacă sau o găină. Ne supunem singuri unei transformări care ne transpune într-o lume ireală. Din nefericire, lumea înţelege fenomenul de-abia după ce s-a produs. În felul acesta nu vom reuşi niciodată să progresăm, ba mai mult, avem toate şansele să supunem agricultura, cu bună ştiinţă, unui dezastru de proporţii. Nimeni nu mai îndreaptă faţa spre agricultură

• Vă intuim răspunsul, dar totuşi vă întrebăm: cum consideraţi relaţiile dintre fermieri şi instituţiile guvernamentale?
• Pe vremea lui Ceauşescu am fost decorat cu Meritul Agricol. Este un simbol al preţuirii unui conducător de ţară faţă de noi, agricultorii. O preţuire de care nu m-am mai bucurat de atunci. După 1989 au mai venit demnitari în vizită la ferma mea. Însă, de la o vreme, sunt foarte scumpi la vedere. Am convingerea că le place mai mult aerul de la Bruxelles decât mirosul de siloz de la Pantelimon.

Astăzi nu mai calcă niciun demnitar pe aici. Cât despre implicarea instituţiilor de stat în dezvoltarea agriculturii, este precum nuca în perete. Prin forţele proprii ale organizaţiilor profesionale am reuşit să scoatem din legislaţie nişte prevederi aberante. Un procent mare din cei care deţin ferme de vaci pentru lapte nu dispun de sisteme de muls automatizate. Ne interesează mai mult să punem gresie şi faianţă în ferme decât să asigurăm puritatea laptelui care ajunge pe mesele copiilor. La noi este ca la nimeni.

Vrem să modernizăm fermele de animale, să le dăm un aspect estetic plăcut, dar nu ţinem seama de faptul că tehnologiile de exploatare a acestor animale sunt încă rudimentare.

Un aspect grav este cel al banilor. Este inadmisibil să cerem agricultorilor să răzbească prin forţe proprii. În Franţa, spre exemplu, dobânda la bănci este de 1,2%-2 %, iar la noi de 20%. Nu sunt adeptul subvenţiilor oferite de stat şi de Uniunea Europeană. Cel mai corect ar fi să putem lua credite cu dobândă mică, precum confraţii noştri europeni. Simplul fapt că supravieţuim ne face nişte eroi.

La români, vaca a scos sărăcia din casa omului. Astăzi…

– Domnule Petcu, se mai bucură vaca de preţuirea de odinioară?

– Cel mai concret exemplu pe care vi-l pot da este cel al unui hotel din Elveţia, o ţară care este mult peste nivelul nostru de civilizaţie. În fiecare dimineaţă, în faţa unei pensiuni montane de lux este adusă de către un ţăran o balegă de vacă. Raţionamentul porneşte de la cultul pentru animale, pe care proprietarul vrea să-l impună vizitatorilor săi. Un alt exemplu grăitor este cel al Canadei, ţară care a amenajat un spaţiu special pentru ca fiecare vizitator să poată face poze vacii câştigătoare în concursul naţional. În schimb, pe noi ne interesează mai mult picanteriile din aceste concursuri. Mărturisesc că mi-a fost jenă văzându-l pe fostul ministru Flutur difuzând lumii imaginea unei viţeluşe aparţinând unei rase arhaice.

– Auzindu-vă părerile despre guvernanţii actuali, am vrea să ne spuneţi câte ceva şi despre cum vă organizaţi dvs., cei din interiorul sectorului.

– Românii nu sunt organizaţi. Doar 5% din cei care au ferme de animale ajung să se asocieze. În Ungaria, ţăranii au fost inteligenţi şi nu au distrus fostele ferme comuniste. Din această cauză media de vaci pe o gospodărie românească este de doar 1,4, în timp ce la străini atinge 30, 40 media de vaci pe ţară.

– Cum stau lucrurile în ceea ce priveşte valorificarea producţiei?

– Producţia din fermă este vândută fabricii Ecolact Ploieşti. Preţul oferit este de 15 lei pe litru, dar acum, că a venit vara, mi-au oferit 12 lei. Tandemul acesta procesator-fermier este întotdeauna defavorabil celui din urmă. Iar importurile pe care aceştia le fac este adevărată sfidare.

În fapt, producţia internă poate acoperi aproape în întregime cererea existentă pe piaţă. Şi apoi vă întreb ce lapte este acela care are termen de garanţie 3 sau chiar 6 luni? În medie, de la o vacă din ferma mea se obţin 26 litri stas pe zi. Dar avem şi aproximativ 50 de vaci de la care se pot obţine şi 50 litri pe zi. În total avem 300 de vaci şi 200 de juninci.

Vaci cu o valoare genetică de excepţie

• Am înţeles că la ferma dvs. se regăsesc cele mai valoroase animale din punct de vedere genetic.
• Nucleul nostru de vaci Holstein este deosebit de valoros. El a fost importat în 1973, iar pentru a-i păstra valoarea am folosit pentru reproducere taurii testaţi, amelioratorii din aproape toată lumea, am făcut selecţia vacilor după producţia din primele 100 de zile şi le-am hrănit corespunzător. Din 1973 şi până acum am vândut 2.200 de juninci gestante, iar marea mândrie este că nimeni nu s-a plâns vreodată de animalele pe care le-au cumpărat de la mine. Adevărul este că am fost forţat să vând tot ce aveam mai bun, pentru că aveam mare nevoie de bani. Acum lucrurile se schimbă. Ceea ce păstrez în ferma mea face parte, cum s-ar spune, din tezaur, adică din nucleul care produce peste 50 de litri pe zi.

La noi, unii români cu alură occidentală sunt deranjaţi de mirosul acesta şi uită că produsele cele mai sănătoase provin chiar de la coada vacii. Din nefericire, în România animalul nu poate convieţui în armonie cu omul.

Iosif POP, Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2009

֩ Comentarii