Imprimati articolul

În locul din care a plecat badea Cârţan, până şi bivolii sunt în mare suferinţă

Nu demult paşii m-au purtat pentru două zile la Sibiu. De aici am trecut, pornind spre altă zonă din ţară, prin satul lui badea Cârţan, Cârţişoara. În materialul de faţă, zic să vorbim despre bivoli. Am întâlnit câţiva la Cârţişoara şi mi-au plăcut statura lor înaltă, aproape maiestuoasă, cuminţenia, rezistenţa, puterea... Nişte animale deosebite. Dar, din păcate, pe cale de dispariţie. La Cârţişoara şi în alte părţi de ţară...

Date de referinţă

În urmă cu 30 de ani, efectivele de bubaline de la noi din ţară se ridicau la 228.000 de capete. Acum, mai avem în jur de 40.000 de exemplare. Pe când în Italia erau 37.000 de exemplare în 1965 şi acum sunt peste 350.000 de capete. Ei pot... Ei îşi dau interesul... Noi... Ca şi în cazul lui badea Cârţan, nu facem mare lucru.

Deturnare de subiect

Locul de unde badea Cârţan a plecat spre Roma, ca să îşi vadă, cu ochii lui, rădăcinile, înaintaşii, strămoşii, este o aşezare tăiată în două de râul Bâlea, cu uliţe largi şi, în ultima vreme, graţie turismului care se face în zonă, destul de înfloritoare. S-au iţit, precum ciupercile după ploaie, vilele, pensiunile, hotelurile. Ajunşi aici cerem ghidei să facă o paranteză: cum e cu bivoliţele din zonă, cine le mai creşte, sunt multe, cât lapte dau şi cât sunt de bune.

Avantaje

Afluenţa de întrebări, mirarea, curiozitatea capătă răspunsuri ferme: odată, erau mai mulţi care creşteau bivoliţe pe aici. Acum, numărul lor este, ca să zic aşa, în cădere liberă. Mai ţine câte un ţăran bătrân vreuna, două, din obişnuinţă, şi cei cu pensiunile, tot în număr mic, că mai oferă la o masă o bucată de brânză de bivoliţă sau o cană de lapte de acest gen. În rest... Pur şi simplu, oamenii nu mai cresc drigane – bivoliţe, cum le ştim noi – nu pentru un motiv anume. Nu mai e la modă, pesemne... Dacă mai e câte unul care are, două, trei prin curte, e lucru mare. Sunt probleme în creşterea lor? Nu, nu sunt. Ba, dacă ai sta să te gândeşti la avantaje, ele sunt destule, mai multe decât dezavantajele: laptele e mai gras şi mai bun precum cel de vacă, bivoliţa este rezistentă şi, dacă pui două la căruţă, ele trag mai abitir decât un tractor.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că o bivoliţă poate fi bună de muls şi 30 de ani, compa­rativ cu vaca, pe care o foloseşti cam zece! Şi, asta, în combinaţie cu inexistenţa cotei de lapte la bivoliţe şi cu cererea însemnată de pe piaţă, reprezintă o adevărată mană cerească. Şi carnea, după cum se spune, este foarte bună la gust. Şi atunci? De ce nu mai sunt apreciate în ziua de azi, la noi, bubalinele? La noi, căci, după cum aflăm, bivolul românesc este exportat în Scoţia, Italia, Ungaria, Anglia, Irlanda, Elveţia, Germania. Ba, prin câte un sat din Ardeal se aude că vine câte un investitor străin care să se apuce de crescut bivoliţe. Pentru că vrea să pună în valoare o bogăţie pe care noi n-am ştiut, nu ştim, s-o apreciem.

Dezinteres...

Nu ştiu, cred, că noi, românii, nu suntem în stare să apreciem şi să păstrăm nici ce avem, nu mai zic să facem lucruri noi. Bivolul e al nostru, îl avem în istorie de când ne ştim. Poate că, în loc de bour, Dragoş Vodă fugărea, pe când se afla la vânătoare, chiar un bivol... În dezinteresul general al guver­nan­ţilor pentru zootehnie este oarecum firesc că în România bivolul devine un animal pe cale de dispariţie.

Nina Marcu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.20, 16-31 OCTOMBRIE 2010

֩ Comentarii