Imprimati articolul

În căutarea unui nou destin

Ţăranii învaţă spaniola şi italiana ca să-şi câştige pâinea

Întrebări jenante

Avem, conform statisticilor, cel mai mare număr de taxe şi impozite din lume, 176, asta în vreme ce vecinii de peste Dunăre au 17... Şi suntem departe de a ne stabiliza şi la astea. Nu pare să se pună frână. De ce se miră atunci guvernanţii că oamenii de afaceri se duc la bulgari să facă bani? De ce se miră că exodul creierelor este în plină ascensiune? De ce se miră că tinerii fug mâncând pămân­tul către alte orizonturi? De ce se miră că pleacă medicii, oriunde, ca să îşi facă în mod decent meseria? De ce se miră că şi ţăranii, cu toată legătura lor cu pământul natal, se îndreaptă, determinant şi hotărât, spre alte meleaguri? De fapt, nici nu ştiu dacă ei, cei care ne conduc, se miră. Se întreabă, măcar, de ce se întâmplă astea?

Au prea multe şi prea mari griji ca să îşi recompenseze clientela politică şi să-şi umple propriile buzunare, ca să îşi pună astfel de probleme. Ele, fir-ar să fie, sunt doar pentru fraierii ca noi. Doar noi ne punem obsedant întrebări: de ce totul merge al naibii de prost? De ce în altă parte se poate ce la noi nici măcar nu mai îndrăznim să sperăm? De ce ne-am pricopsit cu deştepţii ăştia care ne conduc? De ce trebuie să plecăm noi? De ce nu se duc ei în alte părţi şi nu ne lasă pe noi liniştiţi?

Condiţia de a fi pribeag

Realitatea este, din păcate, dură. Şi, în vara asta, ca niciodată, am auzit, rostită din multe piepturi, o concluzie: „N-avem ce naiba să mai facem în ţara asta. Suntem bătaia de joc a guvernanţilor şi a preşedintelui. Ne sfidează pe faţă toţi. Cu tot! Ne-au încălecat cu nesimţirea lor. Ne-au aruncat în prăpastie. Afară se mănâncă o pâine mai bună. Putem să punem şi un ban deoparte. Singura şansă de a supravieţui, de a scăpa din infernul ăsta, de a ne salva, e să fugim cât mai departe.“

Te cutremuri, fără îndoială, de aşa lehamite, dar înţelegi că e aşa cum spun oamenii ăştia. Nu se mai vede orizontul. Linia lui, tot mai confuză o vreme, s-a pierdut de tot. Şi, am fost surprinsă - sau poate că nu mă mai surprinde nimic în ultimul timp - să constat cum oameni simpli, de la ţară, care nu s-au omorât în viaţa lor cu cartea ori plaivazul, care au, de la atâta muncă, pământ, pe sub unghiile mâinilor bătătorite, care nu fac bine acordul subiectului cu predicatul în română, să se pună cu burta pe învăţat limba spaniolă. În principal, căci şi italiana este una dintre limbile atractive. Şi asta pentru că au decis să lase tihneala obişnuită de acasă şi să plece în Spania sau Italia, ca să trăiască mai bine. Pleacă, desigur, la muncă, nu se duc în vreo vacanţă exotică.

Aşa că, mai zilele trecute Palatul Culturii din Ploieşti a fost luat cu asalt. Sunt căutaţi profesorii de spaniolă şi italiană. Desigur, nu se face analiză pe cine ştie ce text. Ţăranii se rezumă doar la a învăţa să se prezinte, să salute, să numere, să ceară anumite lucruri. Cât să se descurce pe acolo pe unde îi duce viaţa şi îi împinge guvernul, să nu moară de foame, să nu se lase păcăliţi de cine ştie ce şnapani. Că sunt de ăştia şi prin Spania ori Italia. Şi, în timp ce oamenii noştri de la ţară se şcolesc pentru a da piept cu necunoscutul, pe la noi pământul urlă de neputinţa celor care ar trebui să-l lucreze. Ruşinea lor naţională este mare, iar pârloaga se întinde ca pelagra.

Nina Marcu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 22, 16-30 NOIEMBRIE 2010

֩ Comentarii