În aşteptare, cu arma la picior! > REVISTA LUMEA SATULUI

La câteva zile de la semnarea tratatului sovieto-german, pe 1 septembrie 1939, Germania atacă Polonia. În România, presa a informat cu promptitudine, reproducând pe pagini întregi, sub titluri mari, comunicatele provenind din statele implicate în circumstanţele începerii războiului care avea să devină curând un conflict mondial.

„Aşadar pacea e pierdută!“, îşi intitula editorialul ziarul Semnalul. „Poporul român – opina gazeta – trebuie să asculte numai de directivele guvernului, singurul în măsură să judece just situaţia şi să fixeze atitudinea românească faţă de ea.“

În ziua de 1 septembrie, guvernul nu a dat nicio declaraţie oficială, urmărind cu atenţie primele reacţii la evenimentele ce se derulau cu repeziciune. Este semnificativ însă editorialul din 1 septembrie al ziarului oficial România, care se încheia astfel: „Pentru asemenea eventualitate românii nu uită vorba din bătrâni care îi sfătuieşte să doarmă iepureşte cu flinta sub căpătâi... nicio întâmplare adusă de vânturi spre noi nu ne va găsi nepregătiţi, ci toate, după felul şi planul lor, ne vor afla în bună şi temeinică rânduială“. Rândurile acestea care încercau să liniştească opinia publică nu puteau ascunde gravele evenimente la care, fără voia ei era, implicată şi România.

Pregătind agresiunea asupra Poloniei, Germania a luat în calcul şi o posibilă cooperare româno-polonă. Pentru a o preveni, Reichul a cerut guvernului ungar să mobilizeze la graniţa cu România circa 250 de mii de soldaţi, mobilizare de care Bucureştiul a luat cunoştinţă pe diverse căi. La Budapesta această cerere a fost interpretată ca un preludiu la mult aşteptata aprobare a lui Hitler pentru anexarea Transilvaniei şi pentru a pregăti terenul râvnitului rapt teritorial.

Un număr de 21 de divizii maghiare stăteau gata de atac, având asigurări că vor primi autocamioane din Germania pentru a înainta pe teritoriul nord-vestic şi central al Transilvaniei. Mai mult, fiecare regiment fusese încadrat cu un ofiţer german şi un grup de soldaţi „instructori“. La rându-i, Bulgaria a întreprins şi ea mobilizări şi concentrări de trupe la graniţa cu România.

La începutul lunii septembrie, frontiera nord-vestică a României era asigurată de 11 divizii de infanterie, două de cavalerie, patru brigăzi de vânători de munte şi o brigadă de fortificaţii, însumând efective apropiate de cele prevăzute în caz de război. Frontiera sudică era încadrată, de asemenea, cu unităţile necesare, cu efective care ţineau cont de eventualitatea unui conflict.

Românii au simţit primejdia şi exemplele de înalt patriotism pe care le reflectă presa vremii s-ar putea da cu miile. După declaraţia prim-ministrului Armand Călinescu, „dacă România ar fi atacată ea s-ar apăra până la ultima limită a sforţărilor sale“, numărul celor care au răspuns chemării sub drapel a fost de trei ori mai mare decât se prevăzuse.

Aflat în acele zile de septembrie într-o gară de munte, Cezar Petrescu consemnează un dialog cu un ţăran chemat sub drapel „...Iaca ...Tata şi bunicul au murit în război. Vine rândul meu, mă duc cum s-or dus şi dânşii [...] Asta-i legea pe care nu-i nevoie s-o învăţăm de la nimeni. Este, cum s-ar spune, cu noi. Era – spune Cezar Petrescu – soldatul multiplicat în sute de mii de exemplare, cât au purces să ne apere pacea, de va fi să se ceară apărată.“ Evoluţia evenimentelor a făcut însă ca toate acestea să fie zadarnice. Părăsită de toţi, România a rămas la mâna celor care jucau soarta lumii.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu