Între marasm şi derizoriu

În ceea ce mă priveşte consider că cea mai pertinentă constatare sociologică o constituie rezultatul unui proaspăt sondaj printre români, conform căruia peste 80% din veniturile conaţionalilor noştri sunt cheltuite pentru hrană şi îmbrăcăminte. Afirmaţia mea are în vedere faptul că particularul se regăseşte totdeauna în general. Cu alte cuvinte, ce se întâmplă cu familia română se petrece şi cu România.

Abandonarea mijloacelor de producţie, mai întâi pe motivul uzurii lor morale, fără a pune altceva în loc a făcut ca economia românească să se decapitalizeze fulgerător şi, în consecinţă, să pulverizeze în şomaj sute de mii de oameni cu calificare medie ori superioară. Fărâmiţarea, mai apoi, a marilor asociaţii agricole, fie ele de sorginte cooperatistă ori unităţi de stat, a condus la prăbuşirea mai mult decât costisitoare a unei ramuri economice foarte receptive de altfel la investiţii chiar şi pe termen scurt.

Abandonarea, în al treilea rând, a cercetării ştiinţifice, mai cu seamă a celei agricole, în virtutea despărţirii de trecut, a aruncat producţia performantă şi dezvoltarea durabilă la coşul de gunoi al progresului economic şi social. Toate aceste greşeli cauzate de amatorismului politic şi de calificări profesionale precare au împins ţara către marasm şi derizoriu. România nu contează ori nu mai contează în concertul economiilor europene şi mondiale.

Balanţa schimburilor economice s-a dezechilibrat în evidentul folos al partenerilor venetici. România nu mai importă bunăstarea ci, profund periculos, mijloace de subzistenţă. Este, cum vă mai ziceam, ca în familiile sărace, care au fost sărăcite prin proiecte sociale criminale şi care, prin eforturi uneori supraomeneşti, abia de reuşesc să-şi ducă viaţa de azi pe mâine.

Recesiunea în care nu ostenim a ne zbate, pe fondul unei economii mondiale aflate şi ea în dificultate, acutizează situaţia. Unul dintre cei mai bogaţi magnaţi ai planetei, mexicanul Carlos Slim Helú, admonestând liderii politici ai planetei, afirmă recent: „Tot ce aţi făcut până acum este greşit!“ Micşorarea deficitelor bugetare prin abandonarea contribuabililor, prin şomaj şi renunţarea la educaţie conduce tocmai la contrariul dorinţei de prosperitate. Investiţiile în întreprinderi mici şi mijlocii, în agricultură, turism, sănătate, educaţie ar fi o posibilă soluţie de succes.

Criza economică mondială se dovedeşte a fi, înainte de toate, o criză morală. Cauza esenţială a eşecului trebuie căutată mai cu seamă în a renunţa la un principiu-axiomă verificat de viaţă, şi anume, „omul potrivit la locul potrivit“. Politizarea şi birocratizarea  excesivă a societăţii au condus, era şi firesc, la o imensă mişcare browniană a economiei mondiale, haosul fiind caracteristica de bază. A dezorganiza haosul – acesta se impune a fi sensul rezolvării suferinţelor crizei. În România însă, în perspectiva unor ani electorali, ieşirea din labirint pare de domeniul fantasticului.

Averi naţionale de miliarde de euro sunt scoase la mezat la umbra ignoranţei generale, sunt date la spate legi decisive pentru întoarcerea la normalitate, turismul politic e la ordinea zilei aşa încât judecata nepărtinitoare a alegătorului să fie păcălită, miliardarii noştri – şi puţini şi săraci în comparaţie cu modelul planetar – dovedesc, în fapt, că bruma de bănet a fost furată şi toate acestea pe fondul general al lipsei de perspectivă – pentru că nimeni nu ştie să spună încotro îndemnăm. Satul trece încet, încet în istorie încât belşugul lui de bunăstare, de curăţenie, de tradiţii şi obiceiuri se mai întrevede doar în muzeele şi colecţiile consacrate, vatra veşniciei noastre devenind un loc unde cu adevărat nu se mai întâmplă nimic.

Anotimpurile înseşi, în marea lor rotire, ne schimbă brutal ritmul şi bioritmul încât ne dăm din ce în ce mai mult seama că suntem în mâna Celui de Sus precum lutul în mâna olarului. Mugurii unei economii agrare care să sfideze subzistenţa sunt încă prea cruzi în bătaia unui crivăţ neiertător şi hain. Simţul de proprietate anihilează raza de speranţă a spusei neaoşe „unde-i unul nu-i putere“. Suntem prea timizi când vine vorba de unitate şi dreptate. Doar prea plinul risipei de frumuseţe al florarului care ne mai ostoieşte durerile înăbuşite ale unei democraţii mult prea originale, mult prea câinoase ca să fie adevărată şi acest sentiment de trezire la viaţă, de nou început mă fac să nu zic asemenea poetului:
„Nu câte-au fost îmi vin în minte
Ci câte-ar fi putut să fie!“

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR.  9, 1-15 MAI 2012

copyright lumeasatului.ro