Erou de romane, personaj de filme

Nepot al lui Mircea cel Bătrân şi unul dintre cei patru fii legitimi ai lui Vlad Dracul, văr primar cu Ştefan cel Mare, voievodul Vlad Ţepeş, prin personalitatea şi prin faptele sale, a atras în mod deosebit atenţia contemporanilor, dar şi a istoricilor de mai târziu.

Prima „istorie“

Fiind iniţial în raporturi bune cu saşii, Vlad Ţepeş – numit astfel din cauza pedepsei capitale pe care o aplica de preferinţă, tragerea în ţeapă – află că braşovenii acordă sprijin şi îi adăpostesc pe doi dintre pretendenţii la tronul Ţării Româneşti, care îi erau fraţi, Vlad Călugărul şi Dan Voievod, motiv suficient ca domnul muntean să aplice represalii sângeroase.

 La începutul anului 1459, patruzeci şi unu de negustori braşoveni aflaţi în Ţara Românească sunt traşi în ţeapă, iar alţi trei sute sunt arşi de vii.

Cavaleria domnului muntean, constituită într-un adevărat corp expediţionar, atacă ţinutul Sibiului unde sunt arse şi prădate satele Hărman, Bendorf şi Noul Săsesc. Oştenii munteni năvălesc în Ţara Bârsei, atacă suburbiile Braşovului, iar biserica, Sf. Bartolomeu cade pradă flăcărilor.

Unul dintre pretendenţi, Dan, trece munţii în Muntenia cu sprijinul braşovenilor. Este învins în martie 1460 şi Ţepeş îl pune să-şi sape singur groapa, îi face de viu slujba înmormântării şi apoi pune călăul să-i taie capul. Şi pentru că Dan venise şi cu ajutorul locuitorilor din Făgăraş şi Almaş, trimite în aceste ţinuturi un corp de oaste care, în august 1460, le jefuieşte, astfel încât unele sate, cum ar fi Şercaia, au fost nimicite în întregime şi colonizate din nou după doi ani. În 1462, în Transilvania apare broşura Povestirea despre Drăculea Voievod în care autorul, un sas, îl prezintă pe Vlad Ţepeş sub chipul unui demon, de o cruzime bestială, cartea povestind cu amănunte ceea ce au suferit saşii de pe urma voievodului muntean.

Un alt chip al domnitorului

Figura lui Vlad Ţepeş a fost cunoscută şi în Rusia, unde într-un manuscris, datat 1490, domnitorul muntean este prezentat mai aproape de realitatea istorică. Despre prădarea oraşelor transilvane „istoria“ slavă nu spune nimic, ci îl înfăţişează pe Ţepeş în primul rând ca pe un luptător împotriva turcilor care îi răsplăteşte pe cei cu răni în partea anterioară a corpului, considerându-i viteji, şi îi pedepseşte pe cei cu răni în spate, care „au dat dos“ înaintea duşmanilor.

Însuşi sultanul, se spune în manuscrisul rusesc, se temea de dânsul. Domnul muntean împărţea dreptatea „şi aşa de mult ura răul încât dacă cineva făcea un rău, ori o tâlhărie, sau vreo minciună, sau nedreptate, niciunul dintre aceştia nu rămânea viu“.

Un sfârşit tragic

Aprig luptător împotriva invaziei otomane, Vlad Ţepeş a sfârşit la fel ca şi alţi domnitori români: tragic. După o lungă captivitate la Vişegrad şi apoi cu domiciliul, cum se spune acum obligatoriu, la Pesta, domnitorul trece munţii în Ţara Românească, îl învinge pe Laiotă Basarab şi, în 11 noiembrie 1476, ocupă pentru a treia oară tronul. Cu ajutor de la turci, la o lună doar, Laiotă îl surprinde pe Ţepeş fără oaste, îi taie capul „care este trimis la Ţarigrad să-l vadă mulţimea“, cum scrie cronicarul maghiar Bonfinius. Nu i se cunoaşte nici mormântul. La mănăstirea Snagov, unde se presupune că ar fi fost înmormântat sub o lespede fără inscripţie, pe care tradiţia o atribuie domnitorului, s-au găsit doar oase de cal şi ceramică preistorică.

Portrete în timp

Dacă despre mulţi voievozi români izvoarele sunt sărace, iar chipul acestora ni-l imaginăm după unele mărturii scrise, Vlad Ţepeş, ca dovadă a faimei de care s-a bucurat încă din timpul vieţii, este unul dintre puţinii domnitori de la care s-a păstrat un portret contemporan.

La castelul din Ambros, lângă Innsbruck în Austria, se găseşte o pictură în ulei reprezentându-l pe domnitorul muntean. Vlad Ţepeş, cu o privire severă, are pe cap o căciulă ornată cu mărgăritare, iar surguciul este prins cu nestemate. O gravură germană din secolul al XV-lea îl prezintă pe domnitor la masă, în jur fiind cei traşi în ţeapă sau tăiaţi.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 18, 16-30 SEPTEMBRIE 2010

copyright lumeasatului.ro