Sisteme moderne de creştere a oilor

- Strămoşul oii a fost capra

Geneticienii au demonstrat că ovinele şi caprinele sunt rude. Specia oii s-a desprins din specia caprei, când selecţia naturală a condus la modificări adaptive legate de sinteza proteinelor corpului. Atunci cei 59 de cromozomi ai caprei s-au redus la 53 de cromozomi la oaie, prin fuziunea unor cromozomi de la capră, care au devenit cromatide în cromozomii de la oaie.

Acest adevăr a fost rostit de prof. univ. dr. Marcel Paraschivescu în lucrarea Virtuţi şi servituţi ale creşterii oilor şi caprelor, prezentată în cadrul unui seminar găzduit şi organizat recent de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Biologie şi Nutriţie Animală (INCDBNA) Baloteşti, aflat în coordonarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Siseşti“.

Dincolo de curiozitatea genetică, autorul s-a axat pe creşterea oilor. După ce a vorbit, pe scurt, despre importanţa produselor obţinute de la aceste animale – produse repetabile (lâna şi laptele) şi produse nerepetabile (carnea şi pielea) – a tratat creşterea lor şi reproducţia.

Mioarele din bătătură

În ultima vreme, a afirmat prof. Paraschivescu, se practică sisteme intensive, în care oile pasc pe un spaţiu restricţionat şi nu se mai deplasează mult pentru a se hrăni. Probabil că cel mai vechi sistem intensiv este cel britanic, în care mici cârduri de oi ocupă un mic padoc înierbat, îngrădit cel mai adesea cu gard viu, de lângă reşedinţa fermierului. Oile sunt crescute numai pentru producţia de carne, iar mieii sunt lăsaţi să sugă în voie. Este în principal o producţie pentru autoconsum.

Un sistem intensiv foarte bine pus la punct este cel din Noua Zeelandă. Acolo fermierii deţin mii de oi şi produc pentru piaţă. Nici aici oile nu se mulg, iar producţia este zonată. Pe terenurile joase, limitrofe litoralului insulelor, unde sunt ploi mai multe şi vegetaţia este mai bogată, se cresc oi pentru carne slabă şi lână semigroasă (Romney Marsh), în zona colinară se cresc oi pentru lână semifină şi carne (Corriedale), iar la munte, unde ploile sunt mai rare şi vegetaţia este mai săracă, se cresc oi pentru lână fină (Merinos).

Suprafeţele de păşunat sunt împărţite în parcele cu suprafeţe ştiinţific stabilite, în relaţie cu producţia estimată şi efectivul ce urmează a fi introdus. Parcelele sunt limitate cu garduri electrice permanente, solide, relativ ieftine şi în acelaşi timp estetice.

Cel mai interesant sistem întâlnit de dr. Marcel Paraschivescu este cel practicat de crescătorii de oi Karabaş, din câteva sate din judeţul Teleorman.

„În acest sistem, oile se cresc în bătătură, ca păsările şi porcul. Când se poate, oile merg până la izlaz, care nu e departe, sau pasc pe terenurile de cultură ale proprietarului, mai ales după ce acesta a strâns recolta. În schimb, oile primesc mari cantităţi de concentrate. Pe vremea când dispuneau de gozuri ieftine de la presele de ulei şi de la mori, oile primeau şi peste 2 kg de concentrate. Oile se mulg. Adăpostul se prezintă ca un şopron complet deschis, izolat de restul curţii prin corlate, ca la orice ţarc folosit de ciobanii români“, a relatat domnul profesor.

Fără îndoială, în ţările cu agricultură intensivă se caută soluţii de creştere intensivă a oilor, inclusiv a celor ce se mulg şi care vizează introducerea mulsului mecanic. Însă, deocamdată, nu a apărut un asemenea sistem care să se impună.

Reproducţia în Teleorman

Monta naturală, liberă este cel mai răspândit sistem, în care mai mulţi berbeci sunt introduşi în turma de mânzări, în sezonul de montă. Până atunci, ei sunt ţinuţi în cârdul de sterpe. Sistemul răspunde perfect cerinţelor fiziologiei reproducţiei şi are ca rezultat indicatorii de fertilitate cei mai buni. Neajunsul este că nu se cunoaşte originea mieilor după tată.

În sistemul haremului neo-zeelandez, într-un cârd de oi selecţionate se introduce un singur berbec. Conform autorului, astfel se valorifică toate virtuţile fiziologice ale montei naturale, dar se respectă şi toate exigenţele selecţiei (nominalizarea împerecherilor, cunoaşterea originii mieilor după tată). Haremul se constituie în fiecare an, cu ocazia tunsului.

Berbecul cu cârdul lui se plasează într-o parcelă de păşune închisă cu gard electric, unde animalele stau până la valorificarea mieilor şi următorul tuns. Teoretic, numărul femelelor poate ajunge până la 240, dar în practică acest număr este mai mic. Marele merit al haremului este că se realizează o montă dirijată, fără a fi nevoie de depistarea căldurilor cu berbeci încercători. Sistemul este recomandabil acolo unde se fac lucrări de selecţie.

„Sistemul haremului de Teleorman este unic şi nu se întâlneşte în alte părţi. Diferenţa faţă de sistemul din Noua Zeelandă este că haremul are întotdeauna 70 de capete şi că berbecul se introduce de mior şi se mai scoate din cârd atunci când nu mai poate fi folosit din cauza vârstei şi este înlocuit cu un mior cumpărat din alt sat. Astfel, în fiecare curte se practică înrudirea strânsă care merge până la incest repetat.

De aici rezultă o foarte mare uniformitate a turmei dintr-o gospodărie, ceea ce este foarte bine. Urmările incestului nu apar, pentru că berbecul înlocuitor nu mai este rudă cu femelele din turmă. Sistemul nu trebuie blamat, ci dimpotrivă este de studiat, pentru că are foarte multe efecte neştiute, printre care şi acela că procurarea reproducătorului mascul se face cu costuri foarte mici“, a declarat Paraschivescu.

Însămânţarea artificială este un sistem de reproducţie dirijată, care foloseşte presiunea genetică prin masculi. Autorul a povestit că, prin anii 1965-1970, se ajunsese să se insemineze peste 4,5 milioane de oi pentru a produce lână fină. Astfel, 40% din efectivul de peste 18 milioane de oi din ţară erau oi cu lână fină. După 1990, când interesul pentru producţia de lână fină a scăzut drastic, a dispărut şi interesul pentru însămânţarea artificială a oilor.

Un alt sistem prezentat a fost embriotransferul, în care gestaţia se realizează în urma transplantării de embrioni. Are avantajul că se obţine direct un miel din rasa dorită. Progresele în domeniu sunt destul de mari, dar procedeul nu a ajuns la o aplicare aşa de răspândită ca la taurine.

Nişă pe piaţa Europei

Dr. Marcel Paraschivescu a ţinut să precizeze că, pe piaţa europeană, există o nişă pentru produsele de la ovine. Cauza a fost generată de volumul mare de muncă necesar în creşterea oilor. În Europa, unde preţurile sunt foarte mari, s-a ajuns la restrângerea creşterii oilor. Din acest motiv, România are oportunitatea de a intra pe piaţa UE cu carne slabă de oaie şi cu brânzeturi.

„În acelaşi timp, există o nişă pentru carnea grasă de oaie pe piaţa ţărilor arabe, care au nevoie de această carne pentru că, din motive de religie, populaţia nu consumă carne de porc. Pe aceste pieţe nu se doreşte carnea slabă, pentru că este săracă în vitamine liposolubile“, a menţionat profesorul universitar.

Traian DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI NR.18, 16-30 SEPTEMBRIE 2011