Şi s-a numit Ghiţă!

Nu întâmplător, porcul românului a căpătat, în timp, mai ales la ardelenii mari meşteri în pregătirea bunătăţilor „dăruite“ de acest animal generos cu specia umană, numele de Ghiţă. Înainte chiar de a deveni animal de casă la unii iubitori de animale, şi înainte de a fi demodat în faţa unora care-l consideră vinovat de obezitatea noastră, ba chiar înainte să i se numere, pentru verifica­rea la sânge a necesarei lui prezenţe în preajma omului, avantajele şi dezavantajele!

Porcul românului şi-a câştigat dreptul de a avea un nume. Şi s-a numit Ghiţă! Simpaticul Ghiţă! Apoi, a deve­nit industrie, după care i s-a căutat îndelung originea, i s-a umblat la dosar, l-au numit când dăunător pentru hrana omului deprins, deja, de secole cu gustul lui, când absolut indispensabil pentru un popor care, deşi mioritic, mănâncă mai mult carne de porc decât de oaie. De vită, nu mai vorbim, încă mai gustă românaşul nostru dar, doar gustă. Câteodată, după principiul nimic nu se aruncă, totul se foloseşte, românul, supărat pe ideea de cotă, dă laptele Joianei lui Ghiţă, fără regrete.

De Ignat, lui Ghiţă i se hotărăşte soarta. Sacrificiu suprem trecut prin focul – „ignis“ –, magic al supravieţuiri. Ghiţă ne are în grijă, ne asigură supravieţuirea prin moartea lui. Proteine etalon, spun nutriţioniştii, vin de la Ghiţă către noi, lipidele, mult hulitele grăsimi  protectoare ale corpului uman sar şi ele să ne apere de, spun specialiştii, unele forme de cancer.

Apoi doze serioase de minerale, zinc, fier, fosfor, magneziu, trec din carnea porcului în noi, mai repede, pentru că-l avem pe Ghiţă la îndemână. De ce să căutăm aceste trebuinţe ale noastre în muşchiul argentinian de vită, peste un milion de lei vechi pe un kilogram, în somonul norvegian, în brânza elveţiană, şi acestea două, cu zeci de lei pe suta de grame, când îl avem pe Ghiţă al nostru la îndemână? Cu toate ingredintele necesare sănătăţii noastre la purtător. Rămâne, doar, să mâncăm cu grijă şi responsabilitate o carne a cărei producere stă în mâinile noastre.

Am aflat că, deşi nu avem încă ieşire pe piaţa internaţională cu carnea de porc, România dispune de cele mai moderne ferme de creşterea porcului şi, deşi posibilităţile de producere sunt mari, rulăm, anual, peste 4 milioane de capete porcine, potrivit ultimului recensământ agricol.

Ghiţă al nostru hrănit cu cereale româneşti sută la sută are un gust râvnit de toată lumea consuma­toare de o asemenea carne. Astfel, intuind pericolul, europenii au promis liber la export pentru Ghiţă când scapă de belele, adică de pesta porcină, efectele acesteia şi altele.

Românii consumă carne de porc mai mult decât produc, deci se importă la greu. Am putea să mărim capacităţile de producţie, pe plan intern, mai ales în micile gospodării şi am rezolva şi o dezvoltare ingenioasă a economiei folosind cum se cuvine toate resursele satului românesc. Dar ce interes avem să-l scoatem la lumină pe prietenul Ghiţă?! Niciunul, nu?! Poate doar ca să bifăm îndeplinirea sarcinii europene, ca nişte ascultători ce suntem, de a-l asoma pe Ghiţă al nostru în semn de iubire. Şi-atât!

Vasilica Ghiţă Ene
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.24, 16-31 DECEMBRIE 2011

copyright lumeasatului.ro