Struguri mai puţini şi nu prea dulci

Culesul selectiv a demarat încă de la sfârşitul lunii august în Banat, Mehedinţi şi în câteva alte zone din sudul şi vestul ţării. Încet-încet, recoltatul începe în toată ţara, cel mai târziu având loc în Transilvania.

Prognoza este una pesimistă

Din estimările specialiştilor, anul acesta producţiile de struguri şi de vin vor fi mai slabe atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ, comparativ cu cele din anii trecuţi. La baza acestor afirmaţii stau condiţiile climatice care fac din acest an unul capricios pentru viticultură şi nu numai. Îngheţurile târzii din primăvară, urmate de secetă, apoi de precipitaţiile abundente presărate pe alocuri şi cu grindină au dus, se pare, la micşorarea cu cel puţin 15% a producţiei de struguri şi, implicit, de vin din acest an.

Pagubele diferă de la o zonă geografică la alta şi de la un producător la altul. Dacă îngheţurile târzii de primăvară au provocat daune însemnate, mai ales în zonele de nord-vest şi est, ploile abundente urmate de secetă şi caniculă au cuprins şi partea de sud a ţării. Şi cum ploaia este asociată de regulă cu mana, iar seceta cu făinarea, numărul tratamentelor a crescut în unele zone de la 7 la 12, la fel şi costurile de producţie.

Cei mai afectaţi par să fie anul acesta producătorii din Vrancea, care au avut parte încă din primăvară de toate aceste manifestări nefaste ale vremii. Aşa se face că, în final, strugurii nu au acumulat zahăr suficient, motiv pentru care viticultorii din zonele afectate au hotărât să mai amâne recoltatul cu două săptămâni.

Reprezentanţii organizaţiilor şi patronatelor din viticultură se aşteaptă ca producţia naţională de vin din acest an să nu depăşească 5,5 milioane de hectolitri de vin, comparativ cu 6,3 milioane de hectolitri obţinuţi în 2009. Podgorenii se tem că, în plus, şi în această toamnă se vor confrunta, din nou, cu lipsa unei pieţe de desfacere a producţiei.

Un an vitreg pentru apicultură

România este o ţară cu potenţial melifer deosebit de valoros, dar mai ales cu oameni pricepuţi. Şi asta nu de acum, ci din mileniile trecute, când străbunii noştri deţineau supremaţia absolută în meseria de apicultor. Până nu demult românii erau cei care impuneau preţul mierii de albină pe cea mai mare piaţă din Europa: Germania. Din păcate, anul 2010 pare a fi unul vitreg. Ploile abundente au diminuat producţia, iar autorităţile par să-i fi abandonat pe apicultori. Fapt este că, în 2010, România înregistrează cea mai mică producţie de miere, iar prezenţa pe piaţa externă este nesemnificativă..

Un climat economic nefavorabil

În anii anteriori, au fost atraşi către apicultură foarte mulţi oameni, însă şi sprijinul de care beneficiau era un stimulent. Dacă înainte, din banii europeni, se acordau 20 de lei pe familia de albine în schimbul predării a 10 kg de miere, astăzi această subvenţie a fost retrasă. În 2008 a fost, totuşi, implementat Programul Naţional Apicol, care a fost direcţionat în două puncte foarte importante: lupta împotriva Varozei, o boală mortală care decimează familiile de albine, şi dezvoltarea şeptelului. Atunci au fost accesate aproximativ 70-80% din fondurile programului, însă în anul următor s-a accesat mai puţin de 60%.

Pentru a stimula interesul potenţialilor apicultori şi pentru a veni în sprijinul celor deja „veterani“ în domeniu, Programul Naţional Apicol s-a prelungit. Mai exact, a apărut o formă nouă din 2011 până în 2013, program căruia i-au fost alocate fonduri mai mari, însă paleta de activităţi în contul cărora se acordă subvenţiile s-a diversificat. La fel de important este că, începând cu 2011, pe lângă cele două direcţii iniţiale ale programului, au fost introduse şi teme de cercetare. Acestea au fost concepute sub forma unui program de transhumanţă, care presupune cartografierea suprafeţelor melifere şi forestiere, procentul de acoperire cu stupine a acestor zone, perioada culesurilor şi alte informaţii specifice, date la care apicultorul să aibă acces prin intermediul Internetului.

Mierea bio, într-o prognoză optimistă

Activitatea de producţie ecologică are perspective şi în România, interesul pentru mierea bio fiind evidenţiat şi de numărul de apicultori care au optat pentru acest mod de producţie. Dacă în 2008 la nivelul ţării existau 100 de apicultori, în 2009 numărul lor a depăşit 1.000 de apicultori. Producţia de miere bio atinge într-un an normal valoarea de 3.000 tone, din care mai bine de 90% merge spre export.

Explicaţia stă în faptul că românii nu îşi permit să cumpere miere ecologică, pentru că uneori preţul ei poate fi cu 40% mai ridicat. Acest sector are parte de acelaşi sprijin financiar ca şi apicultura convenţională. Albinarii care au până la 50 de familii şi care sunt înscrişi în programul de conversie vor primii 750 de euro, cei care au peste 50 de familii vor primii 850 de euro, iar cei care au peste 100 de familii vor beneficia de 950 de euro pe stupină.

Valorificarea, într-un sistem dezorganizat

Potrivit statisticilor un român consumă aproximativ 300 g de miere pe an, în vreme ce în Germania, spre exemplu, consumul pe cap de locuitor ajunge până la 2 kg. Din aceste considerente, dar şi pentru că în ţara noastră valorificarea producţiei nu se face într-un sistem organizat, aproape 60% din cantitatea de miere pleacă spre alte ţări. Nu la preţul ei real, ci după cum dictează speculantul.

Pentru ca balanţa să încline mai mult către valorificarea pe piaţa internă, apicultorii trebuie să beneficieze de un statut care să îi apere de concurenţa neloială practicată prin prisma importurilor de miere din ţări precum China sau Argentina. În afară de faptul că această producţie vine pe piaţa din România la preţ mult mai mic decât cel pretins de apicultorii autohtoni, dezechilibrând astfel balanţa vânzărilor, calitatea mierii este cu mult inferioară celei româneşti.

În momentul de faţă, apicultorii români sunt nevoiţi să îşi valorifice producţia cu o serie de compromisuri economice considerabile. Fie că vorbim despre piaţa internă, unde consumul este mult sub medie europeană, fie că vorbim despre export, unde se practică sistemul en gros, preţurile sunt atât de mici, încât de multe ori nu acoperă nici măcar cheltuielile de producţie.

Speranţa stă în creşterea consumului

Pe piaţa autohtonă preţul mierii variază în funcţie de componenta ei, dar este dictat şi de factori economico-sociali. În ultima perioadă, prin promovarea unui trai de viaţă sănătos, dar şi datorită eforturilor depuse de apicultori pentru a educa populaţia în vederea creşterii consumului de miere, volumul vânzărilor a crescut şi, odată cu acesta, şi preţul. Dacă până acum preţul mierii se situa undeva la 10 lei, anul acesta se preconizează o creştere de până la 15 lei. Ce-i drept, această creştere are loc şi pe fondul scăderii drastice a producţiei în 2010, dar în condiţiile noului raport între cerere şi ofertă este posibil ca preţul să rămână unul acceptabil.

Laura DOBRE ZMARANDA
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 18, 16-30 SEPTEMBRIE 2010

copyright lumeasatului.ro