Românii, tot mai săraci şi înstrăinaţi

Povestea cu drobul de sare e mai actuală ca nicicând altcândva. De aici şi observaţia plină de maliţiozitate a bădiţei Creangă – „Săraci ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când ne ştim n-am fost parcă niciodată“. Să mă explic! După numai câteva ploicele promiţătoare de huzur, ca „afară“, cerul devenirii noastre s-a crispat cu lehamite şi belşugului i-a urmat seceta. Una de durată, în care şi bruma de speranţă într-o grabnică însănătoşire economică s-a topit sub lava fierbinte a pârjolului crizei economice globale. Peisajul unei economii, care, cel puţin aşa se zicea, „duduia“, a îngheţat brusc, locul larmei şi optimismului pentru ziua de mâine fiind toropit acum de o linişte ameninţătoare.

Încarcerări perfide

Lipsesc banii, ni se explică, de vină fiind, vezi bine, dumneaei, criza economică. Ei bine, şi de aici crâncenele încăierări ale lui „care pe care“! Cei de la putere acuză predecesorii. Cei de dinainte, lipsa oricărei logici în ceea ce se chinuiesc să edifice decidenţii zilei. Între timp, românii, hârşâiţi de viforele vremii, se supun, obidiţi unor hămesiţi puşi pe căpătuială, al căror slogan preferat e „după noi potopul“! Ba mai mult! Hoţia la drumul mare devenită regulă de partid inspiră gândul veşniciei. Buni, răi zic „aleşii“- ăştia suntem! Măi să fie! Ia să vedem într-o succintă radiografie cam cum stau lucrurile. În urmă cu două decenii, aerul proaspăt al unor anotimpuri însorite dă ghes la visare. O să fie, o să ne fie mai bine, infinit! Numai că, un vizionar dintr-o vestită mahala bucureşteană, Dămăroaia, mi se pare, prorocea cu totul altceva. Şi aşa avea să fie. La un pol averi ameţitoare strânse într-un timp record. La celălalt capăt al umilitorului trai de fiecare zi, sărăcie, disperare şi, mai cu seamă, deziluzie.

Marea deziluzie

Oraşului scufundat în neputinţă i se alătură acum satul în care veşnicia mai înseamnă doar o istorie pângărită şi, esenţial, chiar uitată. Revenirea ţăranului pe brazda străbună s-a dovedit o păgubitoare iluzie. Ceea ce se ară sau se mai seamănă rimează de acum cu o dulce amintire. Agricultura de subzistenţă ori, şi mai nou, de semisubzistenţă e cuvântul de ordine. Performanţa a rămas pista de încercare a câtorva oameni luminaţi şi, mai cu seamă, netemători. În anii cu spor, milioane de hectare rămân bătătură. Românii importă tot ceea ce înseamnă de ale-gurii. Partenerii europeni oferă „gura de oxigen“. Cei care se mai încumetă să demonstreze că avem şi noi minte, că şi noi putem, mai putem strânge recolte aici, acasă, sunt daţi, împinşi către marginea drumului. Drum pe care, la lumina zilei, trenuri de frigorifice cară, fără teama necesarelor datorii către statul român, gâfâie ziceam cu produse de contrabandă, otrăvitoare, dar ieftine, şi le întind pe tarabe întru sfidarea fermierilor şi procesatorilor români. Producem aşadar scump şi dăm  gratis. Sute de mii de tone trec zilnic fraudulos şi scandalos graniţa, vămuite doar la lăcomia celor cu pâinea şi cuţitul.

Bătrânii, la jocul piramidal

Nu sunt bani, nu-i mai putem suporta pe bătrâni, profitorii unui joc piramidal de tip Caritas – cum perora jalnic deunăzi un decident pripăşit prin cotloanele guvernării, ca şi cum domnia sa ar întoarce, din buzunarele proprii, părinţilor lui ceea ce aceştia au plătit statului amar de ani! Toate acestea în vreme ce tinerii sunt îndemnaţi spre vremuri de bejenie, fiindcă aici, aici în ţara noastră natală, România, nu mai e loc decât pentru cei cu ţidulă de partizani partinici.

Gh. VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 6, 16-31 MARTIE 2011

copyright lumeasatului.ro