Imprimati articolul

Gutuiul

Gutuiul este una dintre cele mai vechi specii aflate în cultură, cu un trecut de 4.000 de ani, apreciat de greci şi de romani. Îşi are originea, după unele surse, în insula Creta, probabil în zona oraşului Cydon, de la care se crede că a împrumutat şi denumirea latinească, (Cydonia oblonga) sau în Caucaz, de unde s-a răspândit în Asia Mică, Grecia şi restul Europei. Anumite specii de gutui servesc şi ca plante decorative. Ca pom fructifer, este căutat pentru fructul consumat în stare proaspătă, dar mai cu seamă pentru gemul, pelteaua sau dulceaţa de gutui. Are avantajul de a avea un grad mare de gelificare şi de a nu-şi pierde aroma, aciditatea şi fermitatea după fierbere.

Arie de răspândire

Specia este răspândită aproximativ în toată lumea (Europa, Asia, America, Australia şi nordul Africii). Cele mai mari ţări cultivatoare sunt Turcia, China, Maroc, Argentina, Iran, Peru, Serbia, Uruguay, Chile. În România ocupă 2% din suprafaţa pomicolă şi se găseşte în general ca pom răzleţ. Interesul pentru plantaţii comerciale este mic. Cele mai bune condiţii climatice şi de sol le găseşte în judeţele Ilfov, Teleorman, Olt şi Dolj, apoi în Iaşi şi Vaslui, parţial în Vrancea, iar următoarea zonă de favorabilitate este reprezentată de Dobrogea şi Prahova. În Braşov, Covasna, Harghita şi Mureş nu se întrunesc deloc condiţii ecologice de creştere.

Cerinţe

Gutuiul suportă foarte bine căldurile din timpul verii, dar rezistă şi la geruri de până la -30°C. Florile însă nu tolerează temperaturi mai scăzute de – 1,5°C, iar fructele abia legate, mai jos de -2,2°C. Temperaturile critice pentru sistemul radicular sunt de -14°C. Este destul de pretenţios faţă de lumină şi căldură. Preferă terenurile plane sau uşor înclinate, luminate şi cu expoziţie la soare.

La o lumină insuficientă, gutuiul intră mai târziu pe rod, iar ramurile din interiorul coroanei se usucă. Este una dintre speciile pomicole care rezistă la o eventuală inundaţie şi vreme de 25 de zile, umiditatea atmosferică ridicată ajutând fructul să-şi păstreze aroma. Preferă solurile aluvionare, revene, fertile, calde, chiar şi atunci când substratul prezintă un grad mai mare de salinizare. Nu agreează nici nisipurile, dar nici solurile argiloase, reci şi grele.

Soiuri

Gutuiul prezintă un mare inconvenient, cel al rezistenţei scăzute faţă de focul bacterian, o boală care a creat mari probleme în România, fiind la originea distrugerii mai multor plantaţii comerciale. Cercetarea românească a avut grijă aşadar că creeze o anumită rezistenţă la această boală. Cele mai răspândite soiuri sunt Moldoveneşti, Bereczki, Aromate, De Huşi, De Moşna, Mălăieţe, Aurii şi soiul turcesc De Constantinopol. Pepiniera Sârca-Iaşi a fost (şi a rămas) unul dintre cei mai bine conturaţi producători de material săditor. Soiurile sunt autofertile, deci nu necesită polenizatori.

Înmulţire şi plantare

Înmulţirea se face prin marcotaj, butăşire şi altoire. Pentru obţinerea de pomi buni de plantat se foloseşte altoirea în ochi dormind. Plantarea se face toamna, mai rar primăvara sau în ferestrele iernii, la distanţe de 5-6 metri între rânduri şi 4-5 metri între pomi pe rând.

Coroana se formează în 4-5 ani. Ca specificitate, în primii ani, gutuiul lăstăreşte abundent şi are tendinţa de degarnisire la bază, fenomen care poate fi prevenit prin scurtarea ramurilor anuale, forţând mugurii de la bază să emită lăstari. Gutuiul rodeşte economic din al patrulea an de la plantare şi are durată de viaţă de 45-50 de ani. Netratat la timp împotriva bolilor, îşi poate pierde total producţia. Cele mai de temut boli sunt focul bacterian şi monilioza, iar ca dăunători - viermele fructelor şi păduchele de San José.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 14, 16-31 IULIE 2012

֩ Comentarii