Imprimati articolul

Gânduri la răspântie de ani

„E un început în tot sfârşitul“ – zice foarte adesea românul, meritând însă a adăuga „cu condiţia s-o reîncepi cu dreptul!“.

Nimic mai adevărat!
Fiindcă, iată, mă gândesc acum, la răspântie de ani, ce
ne-am face noi, românii, fără veşnica speranţă că tot păţitu-i priceput şi, fără doar şi poate, de mâine ori de poimâine viaţa ne va surâde, în sfârşit.
Privesc înapoi, mă uit adică spre anul ce s-a prelins precum apa izvorului peste stânca înmărmurită, iau seama la cele ce-au trecut peste noi şi mi se pare că iarăşi şi iarăşi am rămas repetenţi la examenul istoriei.

Fiindcă, nu vă spun nicio noutate, am irosit iar şi iar, ca de când ne cam ştim, belşugul de trăire cu care ne-a dăruit bunul Dumnezeu.
Am foarte adesea sentimentul că trăim într-o perpetuă moarte clinică şi că, în răzleţele reveniri la cele lumeşti, prăznuim doar fete morgana ca într-un continuu joc al ielelor.

Întrebări fără răspuns
Ne-a fost dat să populăm un picior de plai şi-o gură de rai râvnite-n veci de toţi oamenii cu minte, dar părăsiţi şi cel mai adesea batjocoriţi de noi înşine.
Fiindcă, spuneţi-mi vă rog, cum altfel să judeci milioanele de hectare bătătură?
Cum să nu iei în seamă cum se bejenesc pădurile carpatine, în vreme ce turmele de odinioară scoboară în amintirea celor care au avut norocul să le păstorească odinioară?

Cum să priveşti satul, acel unic loc al duratei în care tu însuţi ai văzut cândva lumina zilei şi cum să poţi suporta durerea nepereche a bătrâneţii lui neoblojite?
Nu ne-a rămas nici măcar bruma de minte
Parcă ne-a secătuit necuratul belşugul de minte cu care lumea-ntreagă ne preţuia odinioară.
La români, aici în curbura Carpaţilor şi până la Marea cea mare, hoţia era judecată precum un blestem.

Munca, deloc uşoară, era la preţ de fală şi nimic nu preţuia cât povara hambarelor ori numărul vitelor aducătoare de bunăstare şi belşug.
Cei cu dar şi har populează şi astăzi enciclopediile lumii, semn că românii puteau şi încă pot sta alături de elita intelectuală a mapamondului.
Până şi istoria este batjocorită
Dar, vă mai ziceam, privesc spre anul ce asfinţeşte şi-mi vine să repet iarăşi şi iarăşi „a fost odată ca niciodată…“

Locul respectului de sine l-a cucerit gâlceava.
Istoria e maculată de burghezimea parvenită peste noapte.
Sărbătorile istoriei naţionale, batjocorite de nu ştiu ce mitinguri electorale.
Aerul, atmosfera românească însăşi, miroase a lânced, a stătut.
Ambiţiile patriotice au lunecat în desuetudine.

Ba, mai mult!
Concetăţenii ce-şi zic „eminenţe“ repudiază însăşi noţiunea, datul de la Cel de Sus, un nepreţuit şi de suflet dar – adică nobilul titlu de român, ca să nu mai adaug îngâmfarea şi prostia fără seamăn de a judeca omul de la ţară, ţăranul, ca pe cel din urmă pământean.
N-avem puterea, nu avem discernământul de a alege grâul de neghină.

Şi totuşi…
Şi totuşi nu pot să uit că unul dintre cele mai încoronate capete ale lumii, Papa Paul
al II-lea, ne-a binecuvântat ca „tărâm al îngerilor“.
Nu pot să nu bag de seamă iarăşi că străinii veniţi la noi pleacă totdeauna cu gândul întoarcerii.

Şi nu pot iarăşi să uit spusa poetului: „Român zice, viteaz zice“.
Cred în cel de-al 12-lea ceas şi mai cu seamă cred în deceniul în care păşim.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ca în colindă: „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!“
La mulţi ani!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, 16-31 DECEMBRIE 2009

֩ Comentarii