Imprimati articolul

Frica zilei de mâine

Se spune, şi eu cred cu bună dreptate, că fiecare felie de viaţă are un numitor comun.
Ceva care o defineşte, care într-un anume fel o face unică.
Dacă e să ne referim la zilele pe care le trăim de ceva vreme, ceea ce le uneşte este frica.
Frica oamenilor de câte ori văd lumina zilei.

Şi, de aici, teama, frica ce învinge mai totdeauna speranţa.
Frica de a nu ne pierde bruma de agoniseală, teama că am putea rămâne fără lucru, frica de boală, foamete, teama de sărăcie lucie, frica de autoritate, de decidenţii de la vlădică până la ultimul funcţionar de la ghişeu.

N-a mai rămas nici măcar optimismul
Trăim aşa de ani buni, deşi, în urmă cu aproape două decenii, optimismul unor speranţe care îmbobociseră ne-a făcut să ne pierdem capul, aşa cum se spune în popor.
Aşa am dat la spate belşug de avere, numai că izvorul ei curgea cumva din epoca apusului comunism.

Am dat cu tifla la tot ceea ce ne identifica drept naţia română, îmbătaţi de spiritualele discursuri ale unor delatori de profesie.

Samsarii, la adăpostul imunităţii
CAP-uri, IAS-uri, SMA-uri, staţiuni şi institute întregi de cercetare agricolă au luat calea neantului, rotunjind veniturile unor burtă verde fără scrupule, fără credinţă de Dumnezeu.
Pentru ei, ei bine, frica n-a funcţionat. Şi nici nu are sorţi de izbândă, de vreme ce strâmbătatea unor legi întocmite pe picior pune la adăpostul imunităţii tocmai samsarii de ocazie.

Insolenţa nababilor
Agricultura, sătulă în genere, nu are bani.

De unde?
Ţara însă se joacă de-a nababii cu bani de împrumut al căror rost, a căror soartă nici măcar bancherii de profesie nu le cunosc.

Astfel, deunăzi, cel dintâi om în gospodărirea banilor naţiunii susţinea, cu puterea unor eventuale demonstraţii, cum că România poate trăi şi încă bine fără îndatoriri. Atunci?
Lungesc cumva demonstraţia şi adaug la frica noastră cea de fiecare zi care este viaţa însăşi dispreţul şi ticăloşirea celor cu pâinea şi cuţitul.
N-avem decât să ne ducem unde vom vedea cu ochii, susţin ei în derâdere pentru umilinţa pe care o trăim.

Suntem cetăţeni de mâna a doua, ni se spune, şi de aici minimele pretenţii pe care le putem avea de la viaţă.

Ce-i de făcut?
Altfel, drobul de sare din prichiciul vetrei ne poate ameninţa la nesfârşit. Şi asta în vreme ce, netrebnici cum ne ştim, nu ne putem astâmpăra tremurul fiinţei noastre supusă unei stoice şi nemeritate dureri de sine.
Aşadar, ca în poveste, aruncaţi drobul de sare!

Eliberaţi-vă de angoase!
Daţi statut nou, readucând în matca normalului viiturile ce ne urâţesc traiul.
Fiindcă dacă e să o lăsăm pe dreapta cumpănă a vieţii atunci, vorba cântecului, dacă tot ne-om umili, de ce dracu am mai trăi?
Frica ţine de prostie, după cum sărăcia nu vine nici ea din prea multă minte.

Şi-apoi!
Are neamul nostru o vorbă: „Moartea ţine până la înviere, prostia până la moarte.“
Şi, Doamne, recunoaşteţi, dragă ne mai e viaţa.
Să nu o lăsăm pradă corbilor!
La urma urmei au şi ei, trebuie să aibă, temerile lor.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.20, 16-31 OCTOMBRIE 2010

֩ Comentarii