Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

Fierarul satului

Secolul XX a fost denumit secolul vitezei. Secolul XXI oare cum ar putea fi numit? Al robotizării? Al informatizării? Al calculatoarelor? Într-o astfel de lume grăbită, care caută soluţii rapide pentru orice, pare că nu mai avem timp pentru nimic. Deschidem laptopul sau calculatorul şi dintr-un click ne transpunem într-o altă dimensiune, care parcă are răspuns pentru toate întrebările noastre. Chiar satul românesc este supus acestei transformări şi nimeni nu mai este tentat sau nu mai are timp să înveţe şi să ducă mai departe meseriile tradiţionale.

Moştenire de familie

O astfel de meserie este şi fierăria. Mărturisesc că mi-a trebuit ceva timp să găsesc un atelier de fierărie în care modernismul să nu fi pătruns prea mult, care să-şi păstreze caracterul de unicitate şi tradiţionalism. L-am găsit în comuna Ceptura, judeţul Prahova, la Cristian Bineaţă, un fierar care a crescut cu meseria asta.  Tatăl şi bunicul lui au fost tot fierari. I-ar plăcea ca şi băiatul lui cel mic, acum în vârstă de 18 ani, să-i urmeze chemarea. Se pare că moşteneşte pasiunea tatălui şi-l ajută la micul atelier atunci când se mai adună comenzile.

Inima metalului

Atelierul este unul modest, amenajat în curtea casei părinteşti. Pentru un neave­nit, pare că sculele nu sunt rânduite după o logică anume, dar meşterul le cunoaşte exact locul. Întinde mâna şi le apucă fără să le caute. Micul atelier este dominat de vatra în care focul este primordial în prelucrarea fieru­lui, aducându-l la punctul în care duritatea proverbială a metalului este învinsă.  Bara de fier care urmează să fie prelucrată se pune pe foc până ce căldura pătrunde materialul. În interiorul metalului astfel încălzit aproape că zăreşti inima pulsând. Atunci am înţeles vorbele meşterului fierar: fierul are inimă. O inimă adevărată, pe care n-o vezi de la început, ci doar după ce focul pătrunde răceala metalului. Trebuie s-o simţi, să ştii că e acolo, altfel nu poţi prelucra fierul, n-ai ce căuta în meseria asta.

O meserie făcută din pasiune

De lucru are atât cât să se întreţină. Nu moare de foame, dar nici nu se poate îmbogăţi. Face meseria asta pentru că-i place şi pentru că de mic copil a crescut pe lângă atelier. Din primăvară până toamna târziu, când e de lucrat pământul, are comenzi pentru potcovit cai sau reparat pluguri, coase şi alte ustensile de metal, iar iarna confecţionează diverse unelte necesare la lucrarea câmpului. Vara, când are multe comenzi, petrece chiar şi 10 ore în atelier.  Materialul şi-l procură de la magazinul din sat. Dintr-o bucată de fier de 6 mp se pot confecţiona aproape 18 potcoave. Se fac două dimensiuni de potcoave, în funcţie de mărimea cailor. Unele de 32 de cm, altele de 40.

Magia fierului

Fierul încălzit până la incandescenţă, care prindea formă sub ciocanul fierarului într-o jerbă de scântei, îmi stăruia în memorie. Am plecat din curtea meşterului cu sentimentul că există un strop de magie în meseria asta, transmis de însuşi Hefaistos, fiul şchiop al lui Zeus şi al Herei, socotit zeul focului şi al prelucrării metalelor, care uimea cu creaţiile lui extraordinare.

Luminiţa Muşat
LUMEA SATULUI NR.6, 16-31 MARTIE 2011

Vizualizari: 1406



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI