Fănuş, „frumosul nebunatic“ al Gradiştei

O ploaie rece, sâcâitoare s-a pornit a colinda câmpia, până mai ieri, de un cenuşiu crud a Bărăganului, prevestind crivăţul. După un ceas, uliţele-s deja înfundate, dar bătrânii înveşmântaţi în straie lor plumburii încă mai forfotesc domol în sus şi-n jos. Peisajul deloc spectacular al satelor înşirate de-a lungul ternei câmpii continuă până-n Grădiştea lui Fănuş, prozatorul aflat în amurg şi pentru care „acasă“ înseamnă mama şi copilăria - două icoane pierdute.

„Mi-e teamă că ţăranii autentici mai sunt cei din visele mele şi din amintire. Ţăranii s-au modernizat, iar regimul comunist i-a adus în mahalalele oraşelor, unde şi-au pierdut moralitatea“ - Fănuş Neagu

„Acum la mine-n sat, de exemplu, la 50 de km de Brăila, într-o câmpie oarbă, unde dacă găseşti un salcâm alergi cu limba scoasă după umbra lui, nu mai există oameni aplecaţi spre coasă“ - Fănuş Neagu

Nu departe de miezul aşezării, privirea-ţi e desfătată de o casă veche, autentic ţărănească. Poarta din lemn petrecut de vremuri este uşor crăpată. „Vedeţi, poarta e deschisă, cum îi e şi inima“, grăieşte cu convingere profesul Negoiţă, cel căruia „frumosul nebun“ i-a încredinţat cheia casei părinteşti. „Nu-s rudă cu domnul academician, dar are încredere în mine“, continuă uşor preţios profesorul, pentru ca apoi să istorisească povestea câtorva dintre piesele ce decorează încăperile.

„Aici am băgat nişte lucruri pe care le-am găsit prin pod şi la care a lucrat şi maică-sa, cum ar fi acest darac de lână, executat de nea Vasile, tatăl scriitorului, un fost lemnar de excepţie. Tot nea Vasile a mai făcut şi masa pe care o vedeţi, florăria pentru această oglindă pe care sunt încrustate iniţialele V.D.N. adică Vasile D. Neagu, precum şi acest leagăn în care, după propriile mărturisiri, a fost legănat însuşi Fănuş. După cum se poate vedea, tot aici este şi o ladă de zestre, a mamei autorului, care-i fusese dată de mamaia Tasica“.

Mai bine de cinci ani au trecut de când marele Fănuş, care a scos localitatea brăileană Gradiştea din anonimat, n-a mai trecut pe acasă. Se întâmpla într-o sfântă zi de Cuvioasa Paraschiva. Şcoala satului, în care odinioară învăţase şi prozatorul, urma să primească numele „Emil Drăgan“, unul dintre fii reprezentativi ai satului. Profesorul Nicu Negoiţă rememorează cu emoţie acele clipe festive: „Învăţătoarele şcolii i-au cântat mulţi ani trăiască. Vizibil emoţionat, Fănuş a ridicat braţul, rostind cu glas baritonal: «N-am mamă, n-am tată, voi sunteţi părinţii mei». Apoi în cartea şcolii a scris: Astăzi, 14 octombrie, s-a dat numele şcolii Emil Drăgan, vărul meu. Îmi pare rău că pe mulţi nu i-am găsit acasă“.

Nelocuită de doi ani, casa în care a copilărit prozatorul Fănuş Neagu nu poate intra într-un circuit muzeal, aşa cum se doreşte la nivel local. Motivul? „O nepoată a scriitorului nu vrea să cedeze partea ei, aşa cum au făcut alţi moştenitori, pretinzând o sumă mare de bani. Din câte ştiu, i s-a făcut o ofertă, pe care însă a respins-o. Tratativele cu ea continuă şi sperăm să se concretizeze. Cert este că, în ultima vreme, a crescut interesul cultural pentru locul natal al lui Fănuş. Domnul academician are în plan să ajungă la Brăila când va deveni pe deplin proprietarul casei pentru a o dona Consiliului Judeţean“, a încheiat profesorul Nicu Negoiţă.

Potrivit multor grădişteni, pentru celebrul lor consătean mama Paraschiva însemna enorm. Când s-a prăpădit, ceva în interior s-a rupt, spun ei. „Eram prin preajmă, când sora Marcela i-a zis: «Lasă măi Fănuş, că era bătrână», la care domnul academician i-a răspuns repezit: «Putea să aibă şi 150 de ani, mama-i tot mamă»“, a povestit profesorul de matematică al satului.

La rândul său, spun aceeaşi localnici, mama scriitorului şi-a purtat necontenit fiul în suflet, călăuzindu-i devenirea. „Când îi povesteam ceva despre Fănuş, îi citeam un articol sau îl vedeam la televizor, spunea cu duioşie inconfundabila expresie «mânca-l-ar mămica». Chiar şi atunci când era mare“, au sunat cuvintele profesorului Negoiţă

Aşa cum şi-l amintesc bătrânii satului, Fănuş era băieţandru sprinţar, veşnic pus pe şotii. Tanti Aurica, vecină, dar şi vară de-a treia cu autorul, a rememorat pentru „Lumea Satului“ una dintre isprăvile din vremea copilăriei. „Da ce nu făcea, mamă? Era deştept, dar zburdalnic tare. Într-o noapte, a luat o bicicletă de la un băiat din sat şi, împreună cu frate-miu, a umblat prin pepeni şi i-a stricat pe toţi. După aia, amândoi nebunii s-au pus să arunce în colibă. Când s-a sculat paznicul buimac, a început să zghere: «Hoţii! hoţii!» neştiind ce se întâmplă. Dar câte nu făcea, Nică al nostru din Bărăgan“, a povestit tanti Aurica.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu