Imprimati articolul

Există şansa să depăşim perioada pescuitului… sălbatic

Despre peşte şi acvacultură în România se pot spune multe, inclusiv poveşti pescăreşti. Dar acele fapte ţin de domeniul trecutului. Începând cu anii’ 70, piscicultura românească a intrat într-un proces profund de dezvoltare intensivă, prin construcţia unor amenajări piscicole care impresionau toată Europa ca dimensiune şi chiar productivitate. S-a întâmplat şi în acest sector ce s-a întâmplat în toate ramurile agriculturii şi industriei alimentare. Au fost dezafectate practic cele mai performante crescătorii, revenind la un moment dat la acea formă de pescuit sălbatic. Acum trebuie luat totul de la capăt şi avem şansa ca în acest efort să avem şi sprijinul Uniunii Europene. Despre toate aceste aspecte, dar şi despre posibilităţile de dezvoltare a sectorului am discutat cu preşedintele Patronatului Român Rompescaria, domnul Nicolae Dimulescu.

− Care este starea actuală a pisciculturii?

− Aflată în faţa unei crize greu de depăşit, ca toate celelalte sectoare, ea se confruntă cu problemele specifice contextului economic actual. Deşi avem o producţie considerabilă de peşte, consumul intern a scăzut din cauza lipsei resurselor materiale. Oricum, încasările producătorilor sunt mai mici. Dacă înainte de 1989 aveam o tradiţie a consumului de peşte, acum lucrurile s-au schimbat. Atunci aveam un consum de aproximativ 9 kg de peşte pe cap de locuitor anual, iar acum consumul este undeva la 5 kg. Asta dacă luăm în calcul şi importurile.
Cum a ajuns peştele un aliment de lux

− Peştele a fost considerat dintotdeauna mâncarea săracului. Cu foarte mulţi ani în urmă se găsea peşte la toate tarabele şi foarte ieftin. Cum vă explicaţi, totuşi, că acum a devenit un produs de lux?

−După 1989 lucrurile s-au schimbat, peştele fiind unul dintre alimentele la care românii au acces limitat din cauza preţului. Sperăm ca, printr-o promovare corespunzătoare şi prin implementarea unui cadru legislativ şi economic adecvat, la finele anului 2013 să ajungem la un consum de peşte pe cap de locuitor de aproximativ 9 kg. Adică să revenim la consumul de acum 20 de ani.

Creşterea preţului la peşte are la bază raţiuni strict economice. Crescătorii noştri sunt obligaţi să supravieţuiască pe o piaţă care nu le aparţine exclusiv şi pe care au ca principali concurenţi producătorii din Uniunea Europeană. Aceştia din urmă au un cadru legislativ şi economic care le permite dezvoltarea şi practicarea unor preţuri avantajoase. În afară de aceasta, în alte ţări membre UE piscicultura s-a bucurat de un sprijin constant. Lucru care nu s-a întâmplat şi în România, producătorii fiind lipsiţi de un mediu economic propice pentru dezvoltare.

Nu s-a distrus chiar tot, dar…

− Piscicultura s-a bucurat, totuşi, de o atenţie deosebită în perioada comunistă, când s-au construit numeroase ferme piscicole. Care este starea lor actuală?

− În acvacultură, spre exemplu, se investeau în cinci ani peste 250 milioane de dolari şi se puneau în funcţiune în jur de 14-15.000 ha de ferme piscicole. O parte sunt încă în producţie, dar există şi un procent de abandon piscicol de 20%. Sunt unele care au funcţionat continuu şi care au fost modernizate cu resurse materiale ale producătorilor piscicoli şi au ajuns să fie pe acelaşi nivel cu fermele piscicole europene. Dar acest lucru a fost posibil doar pentru că au fost specialişti care s-au privatizat şi au reuşit să ridice standardele cantitative şi calitative ale producţiei. În prezent, se discută strategii de repunere a lor în funcţiune. În opinia mea sunt şanse reale ca acest sector să fie revitalizat. Asta pentru că avem toate condiţiile necesare, terenuri, surse de apă şi posibilităţi de dezvoltare.

Piaţa neagră – o treime din piscicultură

− Care sunt petele negre ale pisciculturii româneşti şi ce ar trebui făcut pentru înlăturarea lor?

− O problemă gravă este aceea a pieţei negre a peştelui, care s-a dezvoltat foarte mult în ultima perioadă. Aproape 35% din producţie este vândută pe piaţa neagră, mare parte provenind din Delta Dunării şi Marea Neagră. Lor li se adaugă micii producători din acvacultură, care nu sunt aliniaţi la standarde profesionale înalte. Din nefericire, vânzarea ilegală a peştelui nu este un fenomen care să poată fi eradicat în totalitate, ci în cel mai bun caz trebuie adusă la un nivel minim, care să poată fi controlat şi care să nu influenţeze piaţa organizată a peştelui în România.

Pentru realizarea acestor lucruri este însă necesar să fie pus la punct sistemul de piaţă en-gros, care să dreneze atât producţia obţinută din pescuit cât şi din acvacultură. În astfel de pieţe ar trebui să se facă prima vânzare a peştelui. Realizarea trasabilităţii producţiei de la pescar la cumpărător este, de asemenea, foarte importantă, pentru că aşa putem avea control asupra calităţii şi sănătăţii peştelui. Din nefericire, acest sistem lipseşte în România. Avem câteva puncte de debarcare, cum s-ar spune, la Marea Neagră, dar nu sunt încă funcţionale. Pe viitor avem intenţia de a dezvolta trei porturi pescăreşti la Midia, Mangalia, Sulina şi puncte de debarcare în Delta Dunării şi de-a lungul Dunării, unde pescarul să predea peştele şi de acolo să ajungă în pieţele en-gros.

Deşi se discută de multă vreme despre necesitatea creării unui astfel de sistem de circulaţie a peştelui, până acum nu au fost fonduri. Acum avem însă şansa de a realiza toate aceste proiecte pentru că beneficiem din partea Uniunii Europene de nişte fonduri considerabile. Mare parte din ele vor fi destinate realizării pieţelor de en-gros, modernizării porturilor deja existente şi dezvoltării punctelor de debarcare şi vânzare.

− România avea înainte de 1989 o suprafaţă piscicolă importantă, unde se obţineau producţii considerabile. Ce luciu de apă mai avem în prezent?

− Acum mai putem conta pe 30.000 ha de ferme piscicole, din care 20.000 ha sunt destinate pescuitului recreativ. Avem în jur de 450 ferme piscicole. Înainte de 1989 aveam producţii de top, apogeul fiind atins cu o producţie de 77.000 tone de peşte obţinut din acvacultură. În acea perioadă, într-un clasament al celor mai productive ţări ocupam locul trei, după Italia şi Franţa. Acum, cu o producţie de maximum 20.000 tone, suntem undeva pe locul 15. La pescuit oceanic produceam în jur de 150.000 tone de peşte anual. Astăzi nu mai producem nimic, pentru că nu mai avem flotă de pescuit oceanic. La Marea Neagră aveam producţii de aproximativ 15.000-16.000 tone, iar acum pescuim doar 500 tone de peşte.

Important este că suntem într-un proces foarte important de investiţii cu fonduri europene tocmai pentru a dezvolta acvacultura şi pentru a da durabilitate pescuitului comercial, atât la Marea Neagră cât şi în apele interioare. Sperăm că de la 4.000 tone, cât realizam în 2005 din pescuitul intern, să ajungem în 2013 la cel puţin 6.000 tone de peşte. Înainte de 1989, din pescuit în Dunăre şi Delta Dunării se obţinea o producţie de 14-15.000 tone.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 14, 16-31 IULIE 2010

֩ Comentarii