Imprimati articolul

Este Vasilica Ghiţă Ene poet al spaţiului rural?

Ca toate cele ale vieţii, întâlnirea cu poezia Vasilicăi Ghiţă Ene poate intra sub semnul întâmplării. Dând curs unei invitaţii, am ajuns la o lansare de carte Ghiţă Ene, Vasilica, Odaia mea din dos, Poezii, Bucureşti, Alt Press Tour, 2011, la care eram convins că totul va decurge în stilul ecomimic specific. Şi nu m-am înșelat! Dimensiunea rurală a universului poetic a fost invocată de mai toţi vorbitorii. De la un univers nostalgic-semănătorist la cel feminin-ruralist cu accente lirice, au fost invocate toate dimensiunile posibile pe care le-ar utiliza autoarea în discursul poetic. Aşa o fi? Îmi place să cred că nu! Sigur că leitmotivele rurale sunt prezente, însă încastrarea lor în mozaicul liric are o altă semnificaţie decât cea de referenţial ideatic. 

Autoarea foloseşte (ce prozaic sună!) leit-motivele universului rural şi urban ca porţi de trecere spre lumile paralele ale trăirii poetice. Cum poate fi interpretat magazinul de amintiri la mâna a doua altfel decât ca o sondă-mesager spre lumea experienţelor comune? Amintirile vândute şi cumpărate la second hand sunt amintirile noastre ancestrale repuse în circulaţie. Poeta este artizanul care dă strălucire amintirilor, în alte monturi, de unde şi teama că viaţa ei va rămâne un mister pentru virtualul cumpărător, care, fără de amintiri, va fi furat de strălucirea monturii giuvaerului, ignorând piatra preţioasă încastrată.

Dimensiunea feminin demiur­gică transpare cu zgârcenie din Chemarea la Facerea lumii. Chemându-se pe sine la asu­marea rolului demiurgic, poeta schimbă ordinea arhetipală a Facerii, dându-i cursivitatea firescului („...o Eva nouă/Şi un nou Adam, cu măru-n gând“), expresie aparent subliminală a dezacordului privind asocierea păcatului cu femeia primordială. Revolta împotriva perisabilităţii creaţiei divine din La groapa de gunoi apare ca nedumerire consolidată în Nesomn, unde cuvântului i se redă statutul biblic de element de iniţializare, eliminând astfel perisabilitatea cotidianului.

Cotidianul este considerat o luptă pierdută, în care arhetipul morţii implacabile este folosit pentru a sugera eşecul. În raport cu cuvântul, paradoxal, poetul se depersonalizează. Depersonalizarea este atât de evidentă şi profundă încât se apelează în afara universului propriu pentru a marca durerile, lacrimile de cumpărat nefiind altceva decât o prelungire a amintirilor second-hand. Eşecul cotidianului este atât de evident şi puternic încât şi drumul spre moarte pare o reparcurgere a drumului unui necunoscut (Hai(hui)ku-uri). Drumul spre moarte devine astfel un loc comun, propriu, fără particularităţi, încât garanţia trecerii în neant, înţeles ca receptacul comun, este condiţionată de aparente,  banale şi insignifiante obiecte, parcă ale altuia (În papuci, spre dincolo).

Nevoia de repere într-o lume hao­tică este transcendentă, metamorfoza în apa curgătoare resorbită în pustiu fiind înţeleasă ca o imperioasă necesitate de repere interioare. Anxio­zitatea devine astfel motorul metamorfic al eului plutitor în derivă, care-şi doreşte certitudini chiar şi cu conştiinţa faptului că avatarurile revin permanent la starea de origine şi ar putea reparcurge aceleaşi drumuri (Ca un râu).

Reluând pe alt palier dimensiunea demiurgică, femeie devine o altă cale posibilă pentru evoluţia lumii, din păcate ratată, chiar şi sub ipoteza unei construcţii asemănătoare (Iisus-femeie).

Civicele se ascund în spatele unor recursuri poetice dictate de lungul exerciţiu social într-un univers restrictiv în care noncomunicarea era cuvântul de ordine. „Botniţa verbală“ autoim­pusă este considerată un legământ al tăcerii cu scop profilactic, refuzul comunicării fiind asumat ca garanţie a rezistenţei şi continuităţii.

Retragerea din social este percepută ca paradigmă specifică, iar apelul la extracția rurală a autoarei („Ţăranca din mine preferă strunga“) o modalitate citadină eufemistică de sugerare a dezacordului funciar faţă de sistemul care pare peren şi definitoriu pentru fiecare dintre noi (Istorie hăituită). Demonstraţia s-ar putea continua, dar consideră cele câteva notaţii anterioare mă îndreptăţesc să afirm „Quod erat demonstrandum!“

Stimată doamnă Vasilica Ghiţă Ene, oricât de ţărancă vă daţi (sau vă dau alţii!), filonul poetic care străbate poezia dumneavoastră este unul care desfide această etichetă. Este şi își ajunge sieşi, fără să necesite clasificări şi încadrări circumstanţiale.

A.F. Badiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2011

֩ Comentarii