Imprimati articolul

Eminescu - geniul a fost şi el om

Dincolo de opera sa de o inegalabilă valoare şi de geniul incontestabil, Eminescu a fost recunoscut de apropiaţii săi ca fiind o fire dificilă, pasională, înclinată spre visare, care nu acorda mare atenţie lumii exterioare şi condiţiilor materiale. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul „Eminescu şi poeziile sale“ (1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite  ale marelui poet, imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condiţiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile şi laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă“.

O analiză psihologică realistă

I.L. Caragiale a realizat una dintre cele mai realiste analize psihologice ale marelui poet. După părerea ilustrului dramaturg, trăsătura definitorie pentru Eminescu este faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate“, pendulând permanent între veselie şi tristeţe, comunicare şi tăcere, blândeţe şi asprime, nepăsare şi iritabilitate.

De altfel, întreaga sa viaţă a fost o suprapunere de avânturi alimentate de visuri şi crize provocate de impactul cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile până la săptămâni sau luni, în funcţie de importanţa întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viaţa în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul studenţiei, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul.

Gelozia, ca suferinţă

De altfel, el însuşi descrie astfel accesele sale de gelozie:  „Tu trebuie să ştii, Veronică, că, pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul pe care i-l dau eu… Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere.

Fericit pe deplin nu aş fi cu tine decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.“ Atins de aripa inegalabilului său talent, Eminescu a reuşit să picure în sinuozităţile firii sale o fărâmă de geniu, transformându-l astfel pe omul Eminescu în poetul Eminescu, nemuritor, valoros tocmai prin esenţa operei sale.

Luminiţa Muşat
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 2, 16-31 IANUARIE 2011

֩ Comentarii