Imprimati articolul

EDITORIAL
Cine şi cu cine mai munceşte?

De câte ori mi s-a ivit prilejul am spus şi susţinut, cu argumentele pe care le-am avut la îndemână, că agricultura este şi trebuie apreciată ca prioritate naţională şi, ca urmare, se impune a fi susţinută financiar pentru a-şi putea îndeplini rolul ce i se atribuie de garant al securităţii alimentare naţionale. Ba mai mult, este sectorul cel mai dinamic din care investiţiile pot fi recuperate în scurt timp, iar prin producţie şi productivitate ar putea contribui substanţial la scoaterea României din marasmul economic în care se află.  Din păcate, puţini dintre decidenţii noştri au înţeles acest lucru, ceea ce a făcut ca, din multitudinea de probleme acumulate în acest domeniu în ultimii 20 de ani, puţine să fie rezolvate.

Agricultura a fost aproape întotdeauna lăsată ultima pe listă în toate programele de guvernare. Nu am auzit niciun prim-ministru sau ministru de finanţe care să-şi înceapă discursul cu problemele din acest domeniu. Probabil o vor face când se va confrunta şi România cu efectele crizei alimentare mondiale. Sau, cine ştie, poate nici atunci, dacă nu le vor fi lezate interesele.

Ba totuşi undeva s-a început cu agricultura. Atunci când a apărut ideea sau necesitatea... redimensionării aparatului administrativ. Nu vreau să spun că nu este nevoie de o reformă instituţională inclusiv în acest domeniu pentru că, trebuie să recunoasc, aparatul de stat în general este încă prea stufos, creat în timp din necesitatea satisfacerii obligaţiilor de partid sau de altă natură, ceea ce a condus la o birocratizare excesivă a întregii noastre existenţe, dar mă întreb de ce mai de fiecare dată se începe cu agricultura?

A calculat cineva impactul negativ al desfiinţării unor structuri asupra sectorului agricol şi spaţiului rural? Nu de alta, dar vorbim mai mereu de la o vreme despre dezvoltarea şi modernizarea acestui spaţiu, despre absorbţia fondurilor europene, despre programe şi proiecte şi mă întreb: cu cine vor fi toate acestea implementate în teritoriu? Ce corespondenţă mai pot avea organismele centrale, „proiectanţii“ politicilor agricole în teritoriu? Speranţa în structurile private, în organizaţiile profesionale, trebuie să recunoaştem, este încă palidă. Trebuie spus că Ministerul Agriculturii se află pe locul I la capitolul „Absorbţia fondurilor europene“, succes înregistrat graţie inclusiv a structurilor sale din teritoriu. Se va mai înregistra o asemenea performanţă? Rămâne de văzut.

Aşa-zisele Camere Agricole, pe care m-aş bucura să le văd repede funcţionând, sunt încă departe, mult prea departe de a putea îndeplini rolurile ce li s-au atribuit de către „creatorii“ lor. Poate şi pentru că au fost gândite după modele ce nu ne sunt deloc specifice. Cel puţin în condiţiile actuale. În zonele ce-au constituit sursele noastre de inspiraţie, astfel de structuri s-au creat în sute de ani din iniţiativa agricultorilor, iar la noi le vrem... puse în mişcare în câteva luni. Şi încă din iniţiative centrale. Este aberant să credem că aceste... organisme vor putea funcţiona, aşa cum se gândeşte la Bucureşti, prea curând.

Zarurile au fost însă aruncate. Poate că ar fi fost indicată o mai profundă analiză a necesităţilor domeniului şi a necesarului de personal, organizat în diverse structuri, astfel încât să poată fi asigurată activitatea normală a întregului sistem, cu oameni mai puţini şi mai eficienţi, fără sincope şi tulburări socioeconomice. Măsura pompieristică de a trimite oameni acasă după cum vine la mână cuiva nu poate avea nicicum efecte benefice. Dar ce va rămâne după... potop să sperăm că va fi mai eficient şi mai angajat în susţinerea sistemului din care face parte. Altfel ne-am putea întreba multă vreme... cine şi cu cine mai munceşte?

Ion Banu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 14, 16-31 IULIE 2010

֩ Comentarii