Imprimati articolul

Dreptul de a produce. Obligaţia de a cumpăra

Întrebând odată un oficial din (pe atunci) „străinezia“ europeană cum îşi permite, politic vorbind, să-şi oblige conaţionalii să consume oarece produs transformat la un preţ triplu faţă de preţul cu care l-ar fi putut cumpăra de aiurea, am primit un răspuns absolut halucinant:

– Să se ducă să-l mânânce acolo, că la noi este garantată libera circulaţie a persoanelor.  
Abia după ce, frunzărind nişte căr­ticele „evropeneşti“ despre legile pământului, l-am înţeles, am văzut o frăzuliţă aparent nesemnificativă: „Fermierii au drept de cultură; în raport cu acesta, toate structurile implicate în filiera de produs au obligaţii.“ Cum stă socoteala pe limba noastră? Dacă io vreau să cultiv cucuruz, că e dreptul meu, cineva din filiera de produs a cucuruzului cam are obligaţia să mi-l cumpere. Reflectaţi asupra valorii juridice a termenilor. Mi se recunoaşte dreptul de cultură ca inalienabil, cum am dreptul să exist, să respir, să mă rog oricărui Dumnezeu vreau. Cu alte cuvinte, dacă am pământ pot să produc, din proprie voinţă, tot ce doresc. Celălalt, care îşi asigură veniturile în baza dreptului meu de cultură, este obligat să mi-l respecte, cumpărându-mi produsul rezultat.

Dacă stau şi socotesc, această relaţie dintre producătorul de produse agricole şi primul cumpărător stă la baza PAC-ului. Filozofia acestuia derivă din relaţia drept-obligaţie, translată la nivel social. Adică, dacă proprietarul îşi exercită dreptul de a produce, societatea (înţeleasă în ansamblul ei ca sumă a consumatorilor-cumpărători) are obligaţia (înţeleasă ca necesitate) de a-i prelua produsele. Acesta este fondul. Forma relaţiei este o înţelegere comercială, un contract (social, aş zice!) încheiat în momentul activării dreptului fermierului. Dar asta este deja un truism. La ei!

De ce această pledoarie? Am auzit că în unele regiuni ale ţării nu mai există grâu pentru pâine şi comentariul, vreau să cred maliţios, era că s-a vândut la export. Noa şî! De ce se opări prepusul că se vându grâul la export? Adicătelea, dacă nu i s-a cumpărat grâul, când l-a ofertat, ce ar fi trebuit să facă fermierul? Să-l ţie în ogradă, până când cineva ar fi catadicsit să-l cumpere? N-ar fi fost oare mai nimerit ca avalul filierei (y compris exportatorii) să-i fi cumpărat grâul din momentul punerii în pământ? Nu cumva statul (statul suntem noi, nu?) ar trebui să convingă (n-am spus să oblige!) partenerii filierei să-l cumpere, din momentul în care fermierii îşi activează dreptul de cultură? Adică din momentul în care ia decizia de cultură! Cât, cu cât, în ce condiţii sunt aspecte asupra cărora partenerii trebuie să convină.

Cu alte cuvinte, să se întâlnească din timp şi, cu cărţile pe faţă, să-şi spună unul, altuia, cât îl costă pe fiecare, cât o să coste aiurea (de regulă, aiurea, se vinde doar prisosul – excedentul de consum ar zice cartea!), care sunt necesităţile, cam cât s-ar putea vinde, cui, în ce perioadă, cu cât etc. etc. Adică, să facă ceea ce face toată lumea socotită. Să încheie un acord interprofesional şi contractele aferente. Care-i menirea statului în trebuşoara asta? Unu – să agreeze acordul interprofesional anual. Doi – socotesc că, dacă nu eşti de acord cu acordul interprofesional, trebuie să te lase să faci ce te taie capul (că doar e dreptul tău!), doar că impozitul pe care-l plăteşti pentru venit/profit să fie oleacă mai mare (că doar e dreptul nostru!). Inalienabile amândouă! Se aude până la ultimul etaj? Cu cât mai mare? Dacă vreţi, socotim în alt spaţiu tipografic.

Gheorghe Socotitoru
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2012

֩ Comentarii