Imprimati articolul

Domnica Sorescu Voicu, romanţa de aur a Prahovei

Pe Domnica Sorescu Voicu am revăzut-o pe 1 octombrie, la o manifestare dedicată pensionarilor din Ploieşti. Întotdeauna răspunde invitaţiilor de acest gen. În urmă cu o lună am mers împreună la o festivitate cu accente profund emoţionale, la un aşezământ pentru vârstnicii cu handicap din Puchenii Mari. Oriunde este un eveniment caritabil, Domnica este acolo. Dăruieşte, asta face. Şi este foarte atentă, astăzi, unde anume cântă. Vorba artistei, cu nota sa de modestie: „Nu sunt nici atât de cunoscută, dar nici atât de necunoscută încât să nu-mi pese în ce fel de festivitate, emisiune sau concert merg şi ce companie am acolo.“

Sâmbătă (n.a. - 1 octombrie), la micul spectacol de suflet dedicat părinţilor şi bunicilor din Ploieşti, Domnica Sorescu Voicu avea lacrimi în ochi. Dar şi-a revenit repede, fiindcă rostul unui artist, dincolo de emoţia pe care o simte, sau tocmai de aceea, este să aducă bucurie în sufletul celor care-l ascultă. Bucurie aduce şi un dialog cu foarte îndrăgita interpretă de romanţe, cântece populare şi de petrecere din Prahova.

Un sărut pentru o carieră

– La bună regăsire, Domnica Sorescu Voicu! Nici nu ştiu bine cum să fac arc peste timp între ceea ce aţi făcut astăzi – cu vocea asta predestinată parcă să aline – şi anul 1975 sau anul 1980.

– Nu sunt anii debutului meu în cântec, dar sunt date de referinţă pentru ceea ce avea să devină cariera mea artistică. În 1975 am participat la concursul „Steaua fără nume“, un moment remarcabil mai ales pentru faptul că din acel moment am devenit cunoscută la mine acasă. Şi nu numai. Dar anul 1980 rămâne cu totul şi cu totul special pentru mine. Atunci am adus acasă, în Prahova, trofeul Festivalului naţional de romanţe „Crizantema de aur“. Cu atât mai preţios mi s-a părut cu cât preşedinta juriului era Ioana Radu. Marea Ioana Radu!

– Să spunem că era ediţia a treisprezecea. Şi-atunci aţi primit şi-o altă mare preţuire. Când v-a auzit prima dată cântând, Ioana Radu v-a oprit, a venit la dvs. şi v-a sărutat pe obraz.

– Acela a fost momentul – întregit, fireşte, de importanţa trofeului - care m-a determinat să nu mai las romanţa niciodată. Dar am abordat şi cântecul popular sau pe cel de petrecere, toate aducându-mi mari împliniri sufleteşti.

Popas la Teatrul „Constantin Tănase“

– După aceea v-a luat Teatrul „Constantin Tănase“.

– Am fost detaşată câţiva ani la Teatrul „Constantin Tănase“. Nu am vrut să-mi părăsesc serviciul şi atunci s-a găsit această soluţie. De-acolo am multe amintiri dragi, dar una mă domină şi astăzi. Nu pot să uit preţuirea pe care o avea pentru mine Puiu Călinescu, un om dificil, neiertător, dur cu cei din echipă. Odată, am avut pană la maşină şi am ajuns spre sfârşitul spectacolului.

Nici n-am avut curajul să cobor din maşină de teamă. Plângeam în continuu. Puiu Călinescu mi-a ordonat imediat să las plânsul şi să intru în scenă. Faptul că un actor atât de mare mi-a dat voie să intru pe final de spectacol a fost ceva teribil pentru mine (n.a. – pe vremuri, atunci când spectacolele, orice fel de spectacol, erau de-o calitate pe care rar o mai regăsim astăzi, cel mai bine cotat nume intra pe scenă ultimul).“

Peste 30 de ani de spectacole şi un regret

– Între spectacolele de la teatru, serviciu şi după ce nu aţi mai activat la „Constantin Tănase“ aţi mers în alte concerte, aţi apărut în emisiuni radio şi TV.

– Prima prezenţă la radio a fost într-o emisiune a Silviei Chicoş. De atunci, ţin minte doar cascada de emoţii… Aproape că nu era să le fac faţă. Pe urmă au fost nenumărate invitaţii în studiourile de radio şi TV. În peste 30 de ani de cântec am străbătut România şi Europa în lung şi-n lat, în turnee cu echipe artistice consacrate. Nu mai ştiu şirul spectacolelor. Dar am un regret: îmi pare rău că nu am acordat mai multă atenţie şi timp cântatului.

Îmi dau seama că nu am ştiut să îndrăznesc mai mult, poate nu am avut curaj, poate nu am păstrat legăturile care trebuie, însă asta este vina mea. Am ordonat priorităţile altfel, muzica urmând familiei şi serviciului (a lucrat mult timp la Casa Armatei, din Ploieşti). Este şi reproşul pe care mi l-a adus Florentina Satmari, cu prietenia cu care mă onorează.“

Mulţumirea unui artist

– Vă ştiu rigoarea cu care alegeţi totuşi în care emisiuni să mergeţi şi în care nu. Nu sunt mulţi cei care refuză prezenţa pe micul ecran…

– Pe vremuri, când în muzică era mare rigurozitate, mergeam peste tot unde eram chemată, la emisiuni sau spectacole. Astăzi, am devenit mai selectivă, fiindcă nu sunt dispusă să fac vreun compromis de la valorile în care am crezut şi pe care le-am urmat. Dar nu vreau să insist asupra acestui subiect. Spun doar că sunt foarte atentă în ce companie sunt la o emisiune sau eveniment artistic. Dar cel mai important pentru mine este că mă bucur şi acum de o reacţie frumoasă din partea celor alături de care am cântat cândva sau a celor mai mici ca vârstă, care mi-au ascultat cântecele. Te simţi iubit şi asta contează enorm, fie şi ca aducere aminte. Iar romanţa… Romanţa este, cu adevărat, cea care mă face să mă simt Cineva în lumea aceasta a muzicii!“
Gândurile unei „crizanteme de aur“

– Ştiu că aţi pus familia mai presus de cântec. Aveţi o familie frumoasă şi mai mult timp pentru a vă dedica ei. Ce face, în vremurile de astăzi, Domnica Sorescu Voicu, în afară de a cânta?

– Mi-aş fi dorit multă linişte, mai ales sufletească. Aş fi vrut să observ mai atent ceea ce este în jurul meu, să mă plimb, să-mi pun ordine în arhiva personală, să mă bucur, să trăiesc! Şi-acum constat că nu-mi mai ajunge timpul pentru aşa ceva, sunt prinsă şi eu în vâltoarea aceasta imposibilă a zilelor noastre. Trăiesc toată agitaţia din lumea asta şi nu am puterea să mă bucur aşa cum îmi propusesem înainte să ies la pensie.

– Cum aţi sintetiza timpul pe care să-l includem, astăzi, într-un remember pe sufletul cititorilor?

– Am avut o viaţă frumoasă pentru că am iubit, am fost iubită, m-am simţit ocrotită de Dumnezeu, am cunoscut maternitatea şi bucuriile pe care ţi le dăruieşte un copil, am avut darul de a cânta, am cunoscut fericirea de a fi atinsă de oameni, să vadă dacă sunt reală. Am o nepoţică-Mara, un îngeraş, şi o finuţă, Teodora Gabriela, la fel… Gabriela este născută ca mine, tot de Sf. Ilie, şi-mi moşteneşte harul, ca să zic aşa. Şi îl mai rog pe Dumnezeu să pot ajunge să-l ţin în braţe pe copilul fiului meu…

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2011

֩ Comentarii