Din tainele pustiurilor > REVISTA LUMEA SATULUI

Pământul este o diversitate de peisaje. Unele locuri sunt pline de vegetaţie luxuriantă, părâuri cristaline, păsări colorate în zeci de culori şi animale dintre cele mai maiestuoase.
Altele sunt locuri unde dezolarea pare să fie regină, iar viaţa plăpândă ia forma plantelor uscăţive care cerşesc în lumina orbitoare a soarelui câteva picături de apă.

Trilurile păsărilor sunt înlocuite de o tăcere profundă sau de sunetul nisipului purtat de vânt. Este drept, viaţa îşi face loc chiar şi în aceste întinderi pustiite, dar nuanţele în care aceasta este însufleţită sunt lipsite de vigoare. Aici firele aurii de nisip sunt singurele care strălucesc în lumina atât de fierbinte a soarelui.

Imaginea legendară a nomazilor pe cămile e singura care pare să însufleţească aceste locuri atât de aride, dar cei care se încumetă să străbată oceanele nesfârşite de nisip sunt foarte puţini.

Pentru mulţi dintre noi, cea mai cunoscută imagine a deşertului este o întindere nesfârşită de dune, unde vegetaţia este rară, iar animalele ce trăiesc aici, îndeosebi reptilele, sunt zărite de-abia atunci când soarele apune. Ploile sunt o binecuvântare de care acest loc vitregit se bucură doar la câţiva ani.

În rest, soarele face legea. Deşi pe timpul zilei temperatura poate atinge valori de 55 de grade, noaptea, în mod paradoxal, temperaturile scad drastic până la 0 grade.
Deşi percepţia oamenilor despre locurile aride este aceasta, cel mai des întâlnit tip de deşert este diferit şi reprezintă o întindere uriaşă de teren plat, acoperită cu pietre. Deşerturile, fie ele de nisip sau roci, au farmecul lor aparte. Aici creatori sunt vântul şi apa. Dune la fel de mari precum o clădire

Cele două forţe şlefuiesc deşertul asemeni unei nestemate, ani întregi. Dunele de nisip acoperă o cincime din deşerturile fierbinţi ale pământului.
Spre exemplu, cele de dimensiunile unui pantof pot fi purtate de vânt, pe lungimea unei piste de aterizare, preţ de doar câteva minute. Altele, de dimensiuni mai mari, pot fi purtate 18 metri, pe parcursul unui an. Uneori, dimensiunile acestora pot egala măreţia unora dintre cele mai înalte arhitecturi făcute de om.

Apa desprinde fragmente de rocă, iar din cauza vântului pietrele suferă procese de eroziune, care le modelează în cele mai ciudate forme. Sub imperiul acestor factori naturali, imaginea deşertului este întotdeauna alta.

În America de Nord, pe platoul Văii Tularosa, se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 780 km² deşertul denumit Nisipurile Albe sau deşertul de ghips. Culoarea aurie a dunelor este înlocuită de albul aproape imaculat al nisipului de ghips.

Se pare că acest loc neobişnuit a luat naştere ca urmare a eroziunii acestui mineral din structura munţilor din jurul deşertului. Rocile desprinse din munţi au fost purtate către cea mai joasă parte a bazinului Valea Tularosa.

Aici, datorită infiltrării apelor freatice subterane, rocile s-au contopit într-o masă de ghips care este permanent fragmentată în particule de nisip. Acestea sunt purtate cu multă uşurinţă către Nisipurile Albe.

În lume se întâlnesc şi deşerturi care nu sunt la fel de fierbinţi. Unul dintre acestea se găseşte în Asia.

Este vorba despre deşertul Gobi, un loc arid cu puţină vegetaţie, unde temperaturile sunt scăzute. Parcursul vânturilor care freamătă acest loc este unul lung. Vaporii de apă din Oceanul Indian, purtaţi dinspre sud-vest către Gobi, se transformă în picături de ploaie atunci când ajung deasupra munţilor Himalaya. După acest parcurs al lor, deasupra deşertului mai suflă doar vânturi reci şi lipsite de umiditate.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu