Imprimati articolul

Din înţelepciunea... înţelepţilor

Diogene din butoi (I)

Sărăcia vine spontan în ajutorul filozofiei; căci, pe când aceasta încearcă să ne convingă prin vorbă, sărăcia ne constrânge prin fapte.
(Diogenes Cynicus)

Diogenes Cinicul (c.412 î.Hr. - 322 î.Hr.), filosof grec, s-a născut la Sinope. Din timpul vieţii, acesta a devenit, ca niciun alt filosof antic, personaj de legendă; potrivit tradiţiei, Alexandru cel Mare ar fi rostit: „Dacă nu eram Alexandru, aş fi vrut să fiu Diogene“.

Sosit cu tatăl său Hicesias în exil la Atena, Diogene ajunge discipol al lui Antistene. A încercat să exemplifice cu propriul mod de viaţă ascetic principiile curentului filosofic al cărui fondator este considerat – cinismul –, şi anume o existenţă la limita necesarului supravieţuirii şi un dispreţ suveran faţă de convenţiile şi principiile societăţii.

Cetăţean al lumii

Diogene, care se considera „cetăţean al lumii“, dormea într-un butoi, purta iarna ca şi vara aceeaşi haină, cerşea ca să mănânce şi-i batjocorea neîncetat pe orăşeni pentru modul lor de a trăi. Trăind asemenea unui câine (Kyon), doctrina sa a primit în secolul IV numele de cinism. Crates din Teba, elevul său, a adunat principiile lui filozofice, din care nu ne-au parvenit decât o serie de aforisme. Printre admiratorii săi se numără Lucian din Samosata şi Iulian Apostatul.

Ajuns la Atena, s-a întâlnit cu Antistene, care l-a respins din cauză că acesta, de felul lui, nu întâmpina niciodată elevii cu vorbe bune. Dar Diogene şi-a cucerit locul de discipol cu de-a sila. Odată, chiar Antistene l-a ameninţat cu băţul, dar discipolul şi-a oferit capul, spunând aceste cuvinte: „Loveşte, fiindcă nu vei găsi un lemn destul de tare care să mă îndepărteze de tine cât timp te aud vorbind.“

Din acest moment a devenit elevul lui şi, cum era un exilat fără patrie, s-a apucat să ducă o viaţă simplă.

Teofrast, în scrierea sa Megaricul, spune că, văzând un şoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuş, fără să ţină seama de întuneric şi fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare, Diogene a descoperit o ieşire din împrejurările grele în care se afla.

Doar o simplă desagă

Unii spun că el, cel dintâi, şi-a îndoit mantaua, din pricină că era silit să doarmă în ea, că a purtat desaga pentru a-şi ţine hrana, că folosea orice loc pentru orice scop: pentru mâncat, dormit şi conversaţie.

Odată ar fi spus, arătând porticul lui Zeus şi sala de procesiuni, că atenienii i-au pus la dispoziţie locuri unde să trăiască. S-a sprijinit pe un toiag numai când a căzut bolnav, dar după aceea îl purta oriunde, e drept nu în cetate, ci când mergea la drum, având şi desaga, după cum spune Olympiodoros. Scrisese cuiva să-i facă rost de o căsuţă şi, cum aceasta întârzia, Diogene şi-a luat ca locuinţă un butoi în Metroon, aşa cum explică el însuşi în scrierile sale. Vara se tăvălea pe nisipul fierbinte, iar iarna îmbrăţişa statuile acoperite cu zăpadă, folosind orice împrejurare pentru a se căli.

Într-o zi, Platon l-a invitat la el acasă împreună cu alţi prieteni care veneau de la Dionysios. Diogene, călcând cu picioarele pe covoarele lui Platon, îi spuse: „Calc în picioare deşertăciunea lui Platon“, la care acesta îi răspunse: „De câtă orbire dai dovadă, Diogene, cu aparenţa ta de a nu fi orbit!“ Alţii spun că vorbele lui Diogene au fost: „Calc pe trufia lui Platon“ şi acesta i-a replicat: „Da, Diogene, cu o trufie de alt fel“.

Pe când vorbea într-o zi despre lucruri serioase fără ca nimeni să ia aminte, s-a apucat să ciripească şi cum toţi au făcut roată în jurul lui, ei îi mustră că veneau cu toată graba să asculte fleacuri, dar cu încetineală şi neglijenţă când era o temă serioasă. Mai spunea că oamenii se concurează la lovit cu piciorul şi la diferite exerciţii, dar nu caută să se întreacă unul pe altul în bunătate şi dreptate.

Într-o zi strigă: „Veniţi oameni!“, şi când aceştia se strânseră în jurul lui, îi alungă cu băţul, spunând: „Am chemat oameni, nu lepădături.“

Către unul care îi spuse: „Eşti bătrân, e timpul să te odihneşti“, el răspunse: „Cum aşa? Dacă aş alerga la curse şi aş fi aproape de ţintă, ar trebui să încetinesc, în loc să fac un efort mai mare?"

Spunea că lucruri preţioase se vând în piaţă pe nimic şi invers: o statuie se vinde cu trei mii de piese de aramă, pe când o măsură de făină se vinde pentru două monezi de aramă.

Sclavul lui Xenaides

Diogene îi spuse lui Xenaides, care-l cumpărase: „Vino şi vezi să faci ce îţi voi poruncit“, la care acesta îi reaminti că el este sclavul, şi în consecinţă el trebuia să se supună. Diogene îl întrebă atunci: „Dacă, fiind bolnav, ţi-ai fi cumpărat un medic, ai fi ascultat de el sau i-ai fi spus că el trebuie să se supună?“.

Cineva dorea să studieze filosofia cu el, iar Diogene îi dădu să ducă o scrumbie şi îi spuse să-l urmeze. Dar celălalt, de ruşine, aruncă scrumbia şi se îndepărtă. După un timp, întâlnindu-l pe acela, Diogene îi spuse râzând: „Prietenia noastră a stricat-o o simplă scrumbie!“ Versiunea lui Diocles este însă următoarea: cineva, spunându-i: „Porunceşte-ne, o, Diogene!“, el îl luă deoparte şi-i dădu să ducă o bucată de brânză care costase o jumătate de obol. Celălalt refuză, iar după aceea Diogene făcu observaţia: „Prietenia dintre noi a fost ruptă de o bucată de brânză care costă jumătate de obol.“

Într-o zi, văzând un copil cum bea apă din palmă, îşi aruncă ulcica din desagă cu cuvintele: „Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi“. Tot aşa îşi aruncă blidul după ce văzu un copil care-şi spărsese vasul, punând lintea în scobitura unei bucăţi de pâine.

Câţiva şoareci se urcaseră pe masa lui, iar el exclamă: „Ia te uită, până şi Diogene întreţine paraziţi!“ Platon făcându-l odată câine, el spuse: „E foarte adevărat, fiindcă şi eu m-am întors la cei care m-au vândut“. Odată, la ieşirea din baia publică, cineva îl întrebă dacă erau mulţi oameni înăuntru. „Nu – spuse el – niciunul“. Dar altuia care întrebă dacă era mare gloată, el îi răspunse: „Da“. Altădată, aprinzând o lampă în plină zi, umbla încoace şi încolo spunând: „Caut un om!“

În ceea ce-i priveşte pe cei înfricoşaţi de visurile lor, le spunea că nu se îngrijesc de ceea ce fac când sunt treji, dar sunt foarte preocupaţi de nălucirile din timpul somnului.

Repeta mereu cu glas tare că zeii au dat oamenilor posibilitatea de a trăi uşor, dar că acest lucru a rămas ascuns acestora din cauză că ei râvnesc la tot felul de delicatese. De aceea spuse unui om căruia sclavul îi lega încălţămintea: „Nu vei ajunge la deplina fericire până ce sclavul nu-ţi va sufla şi nasul, şi acest lucru când vei avea mâinile paralizate“.

Din lucrarea „Ce spun înţelepţii despre...“
Autor conf. dr. Lucian IONIŢĂ
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2009

֩ Comentarii