Imprimati articolul

Din înţelepciunea... înţelepţilor - Diogene din butoi (II)

Exilul l-a făcut filosof

Cineva i-a reproşat că a fost exilat din patrie, iar el i-a spus: „Dar, o, nenorocitule, prin exil am devenit filosof!“ Tot aşa, când cineva i-a amintit că „poporul din Sinope te-a osândit la exil“, a spus: „Şi eu pe ei, ca să stea acasă“.
Odată a cerut pomană de la o statuie şi, fiind întrebat de ce face aceasta, răspunse: „Ca să mă exercit în a fi refuzat“.

El zicea că dragostea de bani este metropola tuturor relelor. Când a fost întrebat de ce oamenii dau de pomană cerşetorilor, dar nu dau filosofilor, a răspuns: „Fiindcă se gândesc că într-o zi pot să fie şi ei şchiopi sau orbi, dar niciodată să ajungă filosofi“.
Pe când se înapoia din Sparta la Atena, fiind întrebat de unde vine şi încotro se duce, a răspuns: „De la locuinţele bărbaţilor spre cele ale femeilor“.

Phryne (curtezană celebră prin frumuseţea ei fără seamăn) a ridicat o statuie de aur Afroditei din Delfi şi se spune că Diogene ar fi scris pe ea: „Ridicată din desfrânarea grecilor“. Diogene îi compara pe cei desfrânaţi cu smochinii care cresc pe o stâncă prăpăstioasă; niciun om nu se bucură de fructele lor care sunt mâncate de corbi şi vulturi. Un învingător de la Olympia nu-şi mai lua ochii de la o curtezană. „Ia priveşte colo, spuse Diogene, cum berbecul aprig în luptă este doborât de o fetişcană oarecare!“ După el, curtezanele frumoase erau la fel ca otrava îndulcită cu miere.
Odată, Alexandru cel Mare, venind la el, i-a spus: „Sunt Alexandru, marele rege.“ „Iar eu sunt Diogene. Câinele“ (câinele era un animal detestat şi necurat).
Cineva l-a întrebat ce a câştigat din studiul filosofiei, iar el i-a răspuns următoarele: „Dacă nu altceva, cel puţin pot fi pregătit pentru orice soartă“.

Judecăţi despre educaţie şi sănătate

Diogene obişnuia să afirme că există două feluri de educaţie: una sufletească şi alta corporală; această educaţie e cea prin care, cu o exercitare continuă (exerciţiul perseverent este unul dintre punctele fundamentale ale moralei cinice: călirea individului pentru a suporta frigul, foamea, reducerea pretenţiilor lui la un minim necesar – îndestularea cu ce ai – iată ţelurile urmărite de cinici şi mijloacele pentru a ajunge la ele) se asigură deprinderea pentru faptele virtuoase; o jumătate a acestei educaţii e incompletă fără cealaltă, sănătatea şi forţa fiind tot aşa de mult cuprinse printre lucrurile necesare atât pentru corp, cât şi pentru suflet.

El aducea ca dovadă indiscutabilă faptul că uşor se ajunge la virtute prin exercitare, deoarece în meserii, în deprinderile manuale şi în celelalte arte se poate vedea cum, prin practică, meşteşugarii îşi dezvoltă o extraordinară dibăcie.

La fel putem lua cazul cântăreţilor din flaut şi al atleţilor: ce minunată dibăcie dobândesc ei prin munca lor neîncetată! Iar, dacă şi-ar fi pus sforţările lor în educarea sufletului, este neîndoielnic că efortul lor n-ar fi zadarnic şi fără realizări de seamă. Nimic în viaţă, susţinea el, nu are sorţi de izbândă fără o practică perseverentă; aceasta poate să învingă orice; prin urmare, în loc de o caznă nefolositoare, oamenii trebuie să aleagă cazna prin care pot trăi fericiţi.

Dar, din cauza neghiobiei lor, oamenii sunt nefericiţi. Însuşi dispreţul plăcerii este foarte plăcut dacă ne-am obişnuit cu el; căci întocmai cum cei obişnuiţi cu o viaţă de plăceri simt neplăcere când trec la un fel de viaţă opusă, tot aşa cei care s-au exercitat în această direcţie contrară simt mai multă plăcere în a dispreţui plăcerile.

Când a fost vândut ca sclav, a îndurat totul cu nobleţe sufletească. Într-o călătorie pe mare la Egina a fost prins de piraţii de sub comanda lui Scirpalos şi dus la Creta, unde a fost scos la vânzare. Întrebat de crainic ce se pricepe să facă, a răspuns: „Să conduc oameni“. După aceea i-a arătat pe un corintean îmbrăcat într-o haină tivită cu purpură, Xeniades, şi a spus: „Vinde-mă acestui om, căci are nevoie de un stăpân“. Aşa s-a făcut că l-a cumpărat Xeniades, care l-a luat la Corint, l-a pus să-i supravegheze copiii şi i-a încredinţat toată gospodăria casei. A condus-o astfel încât Xeniades spunea oriunde se ducea: „Un geniu bun mi-a intrat în casă“.

Unii spun c-ar fi lăsat cu limbă de moarte ca să-l arunce fără să-l înmormânteze, ca orice animal sălbatic să se poată hrăni din el, sau să fie aruncat într-un şanţ şi să se împrăştie puţină ţărână peste el.

Din lucrarea „Ce spun înţelepţii despre...“
Autor conf. dr. Lucian IONIŢĂ
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.2, 16-31 IANUARIE 2009

֩ Comentarii