Imprimati articolul

Deciziile vinovate nu pot fi prescrise

Că o maladie, o boală netratată poate deveni cronică, nu mai e demult o noutate. Luate în pripă, în fază incipientă, necazurile care ne macină foarte adesea sănătatea pot fi înlăturate, şi chiar cu costuri de neglijat. Cu cât lăsăm slobodă mai îndelungată vreme suferinţa, cu atât mai adânc se agravează, de cele mai multe ori sfârşitul fiind unul fără leac. Fiinţa umană are însă o calitate prefăcută nu o dată în cel mai perfid duşman: uitarea. Şi dacă, vorba cântecului, şi „uitarea e scrisă în legile omeneşti“, istoria ne-a demonstrat cu puterea realităţilor că există şi „uitări vinovate“, de care nu ne putem scuza la o adică. Aşa se întâmplă de la un timp cu decidenţii noştri.

Marea boală, amnezia

Trăiesc, cum s-ar zice, în lumi paralele cu viaţa de fiecare zi a românilor. Când am pornit pe drumul vieţii dintr-un sat, ai mei, oameni cu frica lui Dumnezeu, erau convinşi că supuşenia faţă de „cei mari“ e un dat de la Dumnezeu, fiindcă orice ar fi, de aia sunt ei în capul bucatelor, şi anume să poarte de grijă celor mulţi, umiliţi şi obidiţi. Ei bine, prezentul nostru democratic, original, ce-i drept, cum sunt toate pe aici, pe plaiurile Dâmboviţei, arată dimpotrivă. Adică aleşii noştri suferă de amnezie, de uitare politică, ori, iarăşi adevăr verificat, somnul raţiunii naşte monştri. Aşadar, fără să aibă habar de poveţele istoriei, grija de căpătâi a mai marilor vremii este să menţină arca politică în stare de plutire, chit că ea este de mult timp în derivă. Prima şi cea mai eficientă măsură: birul, impozitul pe viaţă.

Birul sau impozitul pe viaţă

Peste 150 de poveri apasă de nesuportat umerii fiecărui român, şi asta într-un moment în care, nevolnicii de noi, credeam că am apucat pe Sfântul de sutană îndemnând pe cărările Uniunii Europene. Or, se ştie, de unde nu pui, de acolo nici nu poţi să iei. Ca să culegi trebuie să semeni mai întâi. Mai marii noştri însă nu au cultura muncii, a lucrului temeinic şi bine făcut. Între uneltele muncii de zi cu zi ei cunosc decât foarfece. Biruri aşadar, şomaj, ciuntiri de salarii şi, mai nou, un virulent atac la adresa mamelor.

A sosit vremea scadenţei

Mă întreb şi întreb – ce va urma? Răspunsul l-am dibuit în prezicerile înfricoşător de sumbre ale guvernatorului Băncii Naţionale. Prin urmare, susţine Domnia Sa, în 2011 ne vom împrumuta şi mai abitir fiindcă a sosit, era de aşteptat, nu? – a venit vremea scadenţei. Trebuie să întoarcem parte din banii zburătăciţi pe ce nimeni nu ştie. Sistemul fiscal şi deopotrivă sistemul bancar românesc suferă însă de tumori ascunse. Sistemul bancar a devenit un altfel de cămătar cu patalama. Nu este interesat de investiţii, nu dă doi bani pe susţinerea proiectelor europene de investiţii, mulţumindu-se să dea carduri de credit de consum cu dobânzi şi comisioane ce sfidează până şi cele mai rapace reguli cămătăreşti. În aceste condiţii, absorbţia fondurilor europene, o mană cerească pentru nişte oameni înţelepţi şi bine intenţionaţi, devine desuetă. Nu putem susţine parte de cofinanţare şi, prin urmare, lăsăm să ne treacă printre degete miliarde de euro. Între timp este croit noul buget pentru anul ce va să vină. Agricultura va fi cumva avantajată – se comentează deja. Mira-m-aş! Prea am văzut multe ca s-o mai cred şi pe asta.

Gh. VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 24, 16-31 DECEMBRIE 2010

֩ Comentarii