Imprimati articolul

Cufărul sacru al datinilor româneşti

Uşor, uşor vântul începe să le dea pace troienelor de nea, iar fulgii cernuţi din norii sticloşi au început să cadă alene. E linişte, iar satele transilvane parcă prind viaţă odată cu firicelele de fum ce se înalţă din hornuri. Munţii şi văile lor abrupte, în umbra cărora se ascund cătunele, s-au îmbrăcat într-un postav imaculat de sărbătoare. În tot acest peisaj încremenit încep să se audă clinchete de clopoţei. Colindele încep să răsune, iar pădurile poartă dincolo de munţi şi văi ecoul lor. Rând pe rând, apar şi cetele de colindători. E semn că datinile româneşti nu s-au stins încă.

Colindul junilor, un obicei dacic

Este vremea sărbătorilor de iarnă, atunci când „cufărul sacru“ al tradiţiilor româneşti se deschide, iar datinile străbune prind viaţă. Mai cu seamă în regiuni ale ţării unde ochiul nemilos al tehnologiei nu a pătruns încă. Înconjurată de stâncile milenare ale munţilor, Transilvania continuă să fie un tărâm de poveste, unde istoria se îmbină cu legende fascinante. Toate făurite într-un decor de poveste. Preţuirea nestrămutată a oamenilor de aici pentru tradiţiile româneşti a făcut ca frumoasele obiceiuri de Crăciun să dăinuie peste vremuri. În Mărişelul Apusenilor, una dintre datinile de iarnă păstrate cu sfinţenie este colindul junilor. Bătrânii satelor spun despre acest obicei că vine din negura vremurilor şi că strămoşii noştri dacii sunt cei care au sărbătorit prima oară Crăciunul prin colindele junilor.

Emoţia sărbătorilor de iarnă încep încă din 6 decembrie, atunci când creştinii îl sărbătoresc pe Sfântul Nicolae. Atunci fetele se pun pe frământat plăcinte, iar seara vin flăcăii satului şi petrec până în zori. Vicleimul este tot un obicei transilvan, pe care, din câte ne spune istoria, l-am împrumutat de la saşi. Înainte de ziua Sfântului Crăciun, câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în costume romane cântă un colind despre naşterea Mântuitorului.

Sărbătoare pentru fiecare gospodărie

Şi astăzi satele se trezesc parcă la viaţă când colindele încep să răsune pe uliţele lor. Este mare sărbătoare şi fiecare gospodar deschide larg porţile pentru a primi urările de bine ale colindătorilor. Pregătirile pentru colindat încep din vreme, încă de la începutul postului. Atunci, tinerii se adună cu mic cu mare şi se orânduiesc cetele de juni. În fruntea lor se află întotdeauna un staroste, adică un bărbat însurat, care poate fi recunoscut după pana de fazan prinsă pe căciulă. În Ajunul Crăciunului, după nenumărate repetiţii, junii pleacă prin sat să aducă în casele creştinilor voia bună, dar mai ales vestea, care milenii la rândul ne-a înseninat frunţile abătute, că s-a născut Mesia.  Primul popas este la biserica din sat. După terminarea slujbei, cetele de juni se întrec în colinde şi jocuri, care mai de care mai frumoase. De aici pleacă spre fiecare casă, acolo unde sunt cinstiţi cu vin şi ţuică fiartă. În casele în care trăiesc şi fete nemăritate, junii zăbovesc mai mult.  Crezul creştinilor de aici este că dansurile tradiţionale şi colindele flăcăilor au puterea de a alunga spiritele rele din gospodărie.  De Anul Nou, copiii pleacă din nou la colindat, cântând pluguşorul şi sorcova.

Apa sfântă a Iordanului

O altă datină străbună este Iordănitul din ziua Bobotezei. Ca şi în perioada de dinaintea Crăciunului, flăcăii se adună în cete. Iordănitorii pleacă din casă în casă cântând Troparul Bobotezei şi ridică în braţe fetele nemăritate şi copiii. Fiecare gospodar este botezat cu busuiocul înmuiat în apă. Flăcăii sunt cinstiţi cu bucate alese, pe care aceştia le păstrează pentru masa comună, unde sunt invitate toate fecioarele satului. Cei care se întâlnesc pe uliţe cu iordănitorii sunt duşi la râu sau la fântână şi udaţi.

Laura DOBRE ZMARANDA
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 24, 16-31 DECEMBRIE 2010

֩ Comentarii