Colonia din Ciudanoviţa a fost clădită ca să dispară

Comuna Ciudanoviţa din judeţul Caraş-Severin se întinde pe o suprafaţă de patru mii de hectare şi se află situată pe versanţii vestici ai Munţilor Aninei. Are în componenţă satele Jitin, Ciudanoviţa sat şi Ciudanoviţa colonie.

Deşi de mai bine de un secol şi jumătate teritoriul acestei comune este străbătut de calea ferată ce face legătura dintre Oraviţa şi Anina, dezvoltarea economică a zonei a început să apară abia după al Doilea Război Mondial, când puterea populară din vremurile acelea a început să pună în valoare zăcămintele de uraniu descoperite de nemţi în timpul războiului.

Dintotdeauna locuitorii de aici se ocupau cu agricultura, pomicultura, creşterea animalelor şi o bună parte dintre ei lucrau la minele de cărbune de la Anina. Odată cu punerea în valorare a zăcămintelor de uraniu, aşezarea a cunoscut o dezvoltare rapidă şi, în doar câţiva ani, a luat fiinţă o nouă localitate pe harta ţării, Colonia Ciudanoviţa. Aici au sosit oameni din Banat şi din toată România deoarece se câştiga bine, iar gradul de periculozitate a minelor de aici se spunea că este mai mic ca al acelora din Anina.

Astfel s-a format colonia în care s-au construit mai târziu blocuri moderne pentru vremurile acelea. Mai erau spitalul, cinematograful, cantine, magazine, primăria, şcoala modernă cu multe săli de clasă în care se ţineau cursuri atât dimineaţa, cât şi după-amiază, post de miliţie, club, bibliotecă, adică tot ce era nevoie pentru ca muncitorii de aici să aibă un trai care să-i facă să uite de locurile de unde au plecat.

Ceea ce nu ştiau miile de oameni care lucrau aici era faptul că radiaţiile de la uraniu erau mai periculoase ca orice pentru sănătatea lor şi că, încet dar sigur, în trupurile lor viguroase se aşezau boli care duceau la deces.

Însă, cu toate acestea, în timp oamenii au început să se obişnuiască, banii câştigaţi îi ajutau să-şi cumpere case, maşini, alimentele de bază se găseau din belşug, iar concediile de odihnă în staţiunile din ţară erau plătite de către întreprinderea minieră. Astfel, la un moment dat, colonia a atins un grad de suprapopulare, iar oamenii au început să se mute în Oraviţa unde, între timp, se construiseră blocuri, iar la lucru veneau cu autobuzele.

Din cauza acestei migraţii, urbanizării în general, colonia a început să decadă din punct de vedere social, numărul locuitorilor a început să scadă, însă minele au cunoscut o dezvoltare de amploare.

Dar a venit Revoluţia din decembrie 1989. În colonia Ciudanoviţa mai erau doar câteva mii de locuitori stabili, restul muncitorilor venind din Oraviţa. O vreme lucrurile au continuat să meargă bine din inerţie apoi, încet-încet, deşi economia avea nevoie de uraniu, mineritul a intrat în regres la fel ca şi celelalte ramuri ale economiei naţionale.

Desigur că, odată cu regresul, a început şi restrângerea activităţii şi primii şomeri erau o certitudine. Impactul social a fost puternic, dar pentru câteva luni a trecut neobservat. Oamenii mai aveau economii, primeau ajutoare de şomaj şi salarii compensatorii în schimbul cărora nu mai practicau nicio muncă.

De asemenea, mulţi dintre ei au ieşit la pensie, însă la fel de mulţi au trebuit să se reorienteze, să-şi facă planuri de viitor, să găsească soluţii de supravieţuire deoarece, în afară de munţi şi piatră, la Ciudanoviţa nu era nimic altceva.

Astfel unii au început să crească animale, alţii mergeau la lucru cu ziua în satele de câmpie, mulţi au luat drumul străinătăţii, iar o parte dintre ei s-au reîntors în locurile natale din regiunile ţării de unde veniseră cu decenii în urmă. Mai era o categorie de oamenii care şi-au cumpărat case în satele din Banatul de Câmpie, aceştia plecând acolo, dar cei mai afectaţi de restrângerea activităţii erau tinerii care, în afara apartamentelor din colonie, nu aveau nimic.

Acesta a fost doar începutul unor drame sociale care continuă şi astăzi. Pentru că, după restrângerea activităţii, a urmat închiderea definitivă a minelor şi, implicit moartea mineritului din Ciudanoviţa. S-au distrus clădiri industriale şi de utilitate publică, administraţiile locale perindate de-a lungul anilor nu găseau soluţii pentru ca forţa de muncă să fie din nou ocupată, alte unităţi economice nu şi-au făcut apariţia, investitorii se lasă aşteptaţi, iar viaţa grea a locuitorilor, câteva sute câţi mai sunt astăzi, a devenit o certitudine care nu dă nici până în prezent vreun semn de schimbare. Oamenii o duc foarte greu, singurele surse de venituri fiind ajutoarele sociale, alocaţiile copiilor şi cam atât.

Mai nou, a apărut şi o categorie socială care n-a lucrat niciodată, nu ştie cum arată un loc de muncă şi nici ce gust are pâinea câştigată din salarii proprii. Aceştia sunt copiii născuţi în preajma anilor revoluţiei. Ce va urma, este greu de spus.

Deocamdată, colonia şi sutele ei de locuitori trăiesc ca într-o hibernare lungă. Aşadar, în decurs de şapte decenii, acest punct de pe harta ţării a străbătut drumul de la agonie şi extaz şi invers. Poate că mai multe eforturi din partea administraţiei locale pentru realizarea proiectelor şi atragerea de fonduri europene ar duce la schimbarea în bine a situaţiei existente. Astfel, cu fiecare zi trecută, Ciudanoviţa va deveni o localitate despre care, în curând, nu o să mai vorbească nimeni.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu