Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Cetatea de la Brebu priveşte din trecut spre viitor

„În sus, pe lângă apa răşchirată a Doftanei, ce se strecoară în şuviţe pe întinsa albie de prund, se ajunge, în jumătate de ceas de mers întins, la marele sat de munte al Brebului, întemeiat cândva de un strămoş care l-a găsit alegându-şi-l pentru el şi neamul său loc de sălăşluire. O mare bogată de livezi îl înconjoară şi o stradă lungă îl taie exact pe mijloc. Biserica mirenilor este o veche mănăstire, al cărei turn se poate asemui numai cu cel al Câmpulungului.“

Aşa notează undeva Nicolae Iorga, după mai multe vizite, unele de lucru, altele de plăcere, făcute prin părţile Brebului, făcând referire atât la înfloritoarea localitate, cât şi la mănăstirea ridicată în curtea domnească de aici şi transformată de-a lungul timpului în biserică de mireni.

De fapt, sfântul lăcaş, ridicat cu adâncă evlavie de Matei Basarab în primii ani ai domniei, a avut, odată cu schimbarea domnilor şi a vremurilor, un destin straniu. De altfel, ca şi curtea domnească, în al cărei perimetru se află, care a fost pe rând, după trecutele-i perioade de glorie şi lumină, preventoriu TBC, sanatoriu de recuperare, azil de bătrâni.

Curtea domnească şi biserica

De departe, complexul arhitectural, căruia localnicii îi spun şi acum cu îndreptăţită mândrie „curtea domnească“, zâmbeşte impunător. Turnul de la intrare, înalt de 27 de metri, cum aveam să aflu mai apoi de la desăvârşita mea interlocutoare, profesoara de istorie Mihaela Doboş, străjuieşte împrejurimile. Zidurile groase, cât statul unui voinic puternic, înalte de şase metri, întărite cu picioare de rezistenţă, prevăzute cu metereze de tragere, împrejmuiesc precum un brâu casa domnească şi biserica.

Beciurile sunt construite din piatră şi cărămidă şi poartă amprenta Brâncoveanului, domnitorul care avea să finalizeze casa domnească şi mănăstirea începute de Matei Basarab. Cea de-a doua – şi facem referire la biserică de data aceasta – se numeşte „Arhistrategii Mihail, Gavril şi Rafail, are plan treflat şi se aseamănă cu biserica de la Mănăstirea Dealu. Pictura este realizată în 1843 de Toma Eladie, un grec renumit la cea dată. Dar, recent, în glafurile din ferestrele bisericii s-au descoperit alte picturi, mai vechi cu mult, care se presupune că ar data din vremea lui Constantin Brâncoveanu.

Catapeteasma şi altarul au fost repictate de Sava Henţia, care şi-a cumpărat, îmbiat fiind de frumuseţea şi istoria locurilor, o casă la Brebu (în treacăt fie spus, aceasta se păstrează şi azi, în bune condiţii), devenind astfel fiu al satului. De altfel, curtea domnească şi biserica au mai atras de-a lungul timpului şi alte personalităţi.

Oaspeţi la mănăstie

Spuneam mai sus de Nicolae Iorga. După cum îşi amintesc bătrânii satului, savantul venea aici cu mare drag. Îi plăcea să scormonească pe malurile pârâului Valea Rea după pietre de diferite forme, dar şi după unelte aparţinând perioadei neoliti­cului, din care s-au găsit destule pe aici.

Scruta uneori orizonturile şi se gândea la trecut. Într-o astfel de ipostază, Iorga a făcut o altă însemnare referitoare la aceste locuri: „În Brebu este o fântână care se numeşte Istorie. A săpat-o Basarab, cu poruncă de la Burebista, ca să se adape din ea viitorimea.“

Tot Iorga a căutat, aşa cum a făcut şi în alte colţuri de ţară, să înţeleagă de la ce anume vine numele comunei Brebu. Sunt astfel, mai multe supoziţii: fie florile multicolore care cresc pe malul apelor şi se numesc Brebenei au dat numele localităţii, fie animalele roză­toare numite Brebi, un fel de castori, care au existat până de curând prin zonă au pus numele comunei.

Mai există şi o a treia ipoteză, căreia Mihaela Doboş, profesoara de istorie de care vorbeam la început, nu-i dă prea mult credit. O legendă cărtu­rărească spune că, într-o zi, puştile şi tunurile de pe creneluri vărsau cu obidă foc prin gurile lor hâde.

Matei Basarab, care privea de alături, a fost impresionat şi ar fi rostit: „Bre-bre!“ Oştenii au reţinut formularea aceasta şi au dat-o ca nume locului. Cei mai mulţi dintre istorici dar şi dintre localnici spun că a doua supoziţie, cea cu brebii, ar fi cea mai plauzibilă.

„M-am închis în lumină“

Toţi cei numiţi aici şi-au legat, într-un fel sau altul, numele de Brebu. Dar parcă de niciunul nu-şi amintesc azi bătrânii ca de Ştefan Luchian, pictorul care a inclus numele localităţii în multe dintre operele sale.

Poate pentru că povestea lui a smuls lacrimi celor care o ascultau, a impresionat mereu alte şi alte generaţii, a stârnit admiraţia ca nimeni alta, dar despre ea puţin mai încolo. „Casa lui moş Gheorghe“, „Bâlci la Brebu“, „Fântână la Brebu“ sunt numai câteva dintre picturile care au dus renumele localităţii departe.

Găzduit mai totdeauna la mănăstire, Luchian ieşea dimineaţa în curte şi privea cu nesaţ casa domnească, iarba verde, fântâna, florile. Când cineva îl întreba ce face, aparent pierdut în reverii, se spune că Luchian răspundea: „M-am închis în lumină.“ Lua oala cu lapte proaspăt muls şi rămânea pe mai departe scrutând parcă trecutul. Apoi se apuca de pictat.

Aripi de legendă

În legătură cu curtea domnească de la Brebu au ajuns până azi mai multe legende. Unele sunt mai credibile, altele mai puţin. Cert este că Matei Basarab, un adept al politicii autoritare, a căutat, odată ajuns la tronul Ţării Româneşti, să se apropie de aliaţii săi din Nord, Gheorghe Racozzi I şi II, cu care avea tratate de alianţă.

A plecat de la Târgovişte cu gând să găsească undeva un loc ca să-şi ridice mănăstire. Deşi puţini ştiu, Matei Basarab a fost primul dintre domnii români care a ctitorit biserici şi mănăstiri, depăşindu-l chiar şi pe Ştefan cel Mare, care a ctitorit 39 de lăcaşuri de cult, faţă de 42 ale lui Basarab. Şi cum mergea el, Basarab, călare ca să caute loc de rugăciune, a ajuns la Podul Cheii, un sătuc ce aparţinea de Brebu.

Platoul liniştit i-a plăcut şi a hotărât descă­lecarea. S-a apucat apoi să înalţe Curtea domnească şi mănăstirea de la Brebu, împreună cu doamna Elina, soţia sa, în anul 1650, la 27 iunie. Cetăţuia s-a înălţat cu greu.

În 1960, limbi de foc apărute din senin au cuprins fără putinţă de stopare întreaga curte domnească.

Unii zic că blestemul moşnenilor, pe care Basarab i-a deposedat de pământ, a lovit peste ani, aşa cum fusese profeţit. La terminarea domniei lui Basarab, Curtea domnească a rămas neisprăvită. Când pe tron s-a urcat Constantin Brâncoveanu, a venit în mod expres la Brebu. El a dat grabnic două porunci, prin care scuteşte 12  oameni din Brebu şi 40 din Bertea de orice fel de bir, ca să poată continua lucrările la mănăstire. Se spune că legătura între Târgovişte şi Curtea domnească de la Brebu s-ar fi făcut prin tunele subterane, ştiute doar de oamenii de încredere ai domnitorilor.

Prin ele se strecura familia domnească, în caz de mare primejdie. Din păcate, astăzi există numai supoziţii în acest sens. Se bănuieşte că tunelul ar porni din beciurile casei domneşti, dar nimeni nu ştie pe unde s-ar afla.

În loc de încheiere

Şi dacă înainte să izbucnească Primul Război Mondial bucureştenii şi nu numai se înghesuiau să petreacă măcar câteva săptămâni în aerul curat de la Brebu, acum rar bate cineva drumul până aici. Se pare că bătrâna cetate îşi caută trecutul şi nu-şi cunoaşte încă viitorul.

Un bocet tânguitor răzbate dintre zidurile ei. Curtea domnească se pare că-şi plânge singurătatea. Din înaltul celor 27 de metri ai săi, turnul din faţa Curţii domneşti, care păstrează puternice caracteristici militare, veghează pe mai departe depărtările. Ca-n vremea lui Basarab…

Nina MARCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2009

Vizualizari: 1183



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI