Imprimati articolul

CE GREU TRIBUT
PLĂTIM NESĂBUINŢEI!

Văzduhu-i un cuptor! E iar văpaie,
Iar îşi ia Domnul mâna de pe noi,
Se aliază seceta cu criza
Să ne afunde mai mult în nevoi.

Te uiţi pe cer, dar niciun semn de ploaie,
N-adie nicio áripă de vânt,
Doar soarele revarsă fără milă
Potopul de dogoare pe pământ...

Şi arde tot, din zori şi până-n seară,
Bobul din spic, ştiuletele din lan,
Ciorchinii viei, fructele livezii,
Şi iarba răsărită pe tăpşan.

Pădurea arde şi ea ca o torţă,
Cuprinsă de năpraznicul pârjol,
Izvoarele pe zi ce trece seacă,
Fântânile se umplu cu nămol.

Vai, ce prăpăd! Nădejdea, truda noastră,
Nu ne aduc nici cel mai mic folos
Şi foametea şi-arată ca o fiară
Gheara-ascuţită, colţul fioros!

Cândva, luptând cu seceta haină,
Ne bizuiam pe-o pavăză, pe-un scut:
Erau sisteme mari de irigaţii,
Dar le-am distrus orbeşte, le-am pierdut.

Mai toţi am smuls o dală din canale,
O ţeavă de pe câmp, un aspersor,
Fără s-avem un pic de remuşcare,
Fără să ne gândim la viitor.

Şi-acum plătim tribut nesăbuinţei,
Tribut enorm, tribut cumplit de greu!
De-acest păcat, de păgubirea ţării,
Ne va ierta vreodată Dumnezeu?

Poate atunci când iarăşi vom aduce
La buza pârjolitelor câmpii
Ulciorul plin, alinător de sete,
Ulciorul fermecat, cu ape vii.

Gelu Oproiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2009

֩ Comentarii