Câmpiile din sudul ţării intră într-un climat arid

Întrebarea pare una uzată, dacă avem în vedere multitudinea de declaraţii oficiale şi seminarii, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, referitoare la această problemă majoră. Din păcate, răspunsurile de până acum pot fi plasate cel mult în sfera intenţiilor teoretice.

Pentru că, practic, de 10 ani de când se discută pe seama pericolului deşertificării nu s-a făcut aproape nimic. În plan oficial s-a încercat elaborarea unor strategii a căror valoare nu poate fi nici contestată şi nici validată, atât timp cât nu s-a încercat nici măcar experimentarea lor.

Fapt este că, în momentul în care vorbim, în sudul ţării deşertificarea ameninţă 350.000 ha, unde asistăm la fenomenul nisipurilor zburătoare. De-a lungul Dunării, din Mehedinţi şi până în Galaţi, nisipurile au început să zboare precum cocorii în vremea emigrării. Experţii în materii afirmă că peste 10-12 ani producţia celei mai roditoare câmpii a ţării se va înjumătăţi. Dacă va fi aşa, România va figura pe piaţa agroalimentară a Europei doar ca o ţară secătuită, ce trebuie aprovizionată din afară.

Spunând aceasta, nu vrem să ne aliniem corului care cântă prohodul agriculturii. De-a lungul istoriei, cel puţin o parte a României a cunoscut lungi perioade de foamete, ca urmare a pârjolurilor care s-au abătut asupra unor întinse teritorii. Au murit de foame şi oameni şi animale, dar nu şi comunităţile rurale care, după dezastru, au renăscut precum pasărea Phöenix.

Tocmai în zonele ameninţate de deşert dispunem de un potenţial irigabil cum nu se mai găseşte în Europa. El nu pare, ci este depăşit tehnologic, dar poate fi refăcut, fie aplicând şi picătura evreiască. Este o lucrare grea şi costisitoare, dar nu imposibilă.

Irigaţiile nu rezolvă însă problema complexă a aridităţii. Înaintea lor trebuie clădit un sistem de cultură, fundamental diferit de cel practicat astăzi. Se cer aclimatizaţi noi hibrizi şi soiuri aflate în legătură directă cu ultimele realizări ale ştiinţei genetice. Avem vreo şansă în acest sens? Emilian Negrilă, doctor în ştiinţe agronomice, directorul Staţiunii de Cercetări Drăgăneşti Vlaşca, este unul dintre puţinii cercetători-practicieni care încearcă să dovedească că se poate. Cum?

De-a lungul timpului, la Staţiunea de Cercetări Drăgăneşti-Vlaşca, Teleorman, s-a experimentat tot ce a creat ştiinţa agronomică autohtonă şi mondială în materie de soiuri şi hibrizi. Nu există astăzi în România o plantă cultivabilă care să nu fi trecut prin câmpurile de cercetare ale staţiunii de la Drăgăneşti-Vlaşca.

Că au fost bune sau mai puţin bune, acestea au buletin care certifică cultivarea lor în toate zonele din sudul ţării. Nu este singurul act ştiinţific valabil, întrucât multe dintre acestea au fost cercetate în staţiunile din sudul ţării şi în primul rând la Institutul Naţional de la Fundulea. Ceea ce s-a făcut în plus la Drăgăneşti-Vlaşca a fost studiul de impact al aridităţii ce periclitează agricultura în coridorul arid al Dunării.

Astăzi, datele problemei sunt altele. Încălzirea globală pare a fi de acum o certitudine, dar nu şi o fatalitate pentru România.

Concluzia actuală a cercetătorilor de aici este că România se află în situaţia de a regăsi ordinea vegetală. În faţa aridităţii care ne ameninţă, este singura alternativă. În ultimii ani, la Staţiunea din Drăgăneşti-Vlaşca a fost testat tot ce s-a produs mai nou în materie de soiuri şi hibrizi rezistenţi la secetă.

Concluzia pare înfiorătoare, dacă ne referim, de pildă, la porumb sau fasole. Suntem în faţa a două plante care ar putea să dispară din cultură dacă nu reuşim să aclimatizăm aici specimene vegetale specifice agriculturii din zonele deşertificate. În mod sigur ele există, dar nu au ajuns în România. Din motive greu de înţeles, nici firmele străine nu se îngrămădesc să le aducă şi să le multiplice la noi.
Irigaţiile, o şansă virtuală

Ceea ce spuneam până acum de plantele aflate în pericol ţine de o realitate în care sudul ţării, în majoritatea sa, se află sub obrocul celor care ar trebui să pună în valoare principalul factor de progres: irigaţiile. Oficialităţile fac mult caz de decăderea acestui sector sub vechea guvernare, dar astăzi, când câmpurile sunt mai secătuite ca oricând, există perimetre irigabile în care nu s-a pompat nici măcar un litru de apă. Exemplul concret este şi cel al Staţiunii din Drăgăneşti-Vlaşca.

În faţa acestei situaţii, cercetătorii de aici încearcă să pună bazele unui nou sistem de cultură. De câţiva ani ei experimentează organizarea unor tipuri de asolament în structura cărora să fie introduse plante rezistente la secetă precum sorgul, coriandrul, ricinul, mazărea de toamnă, meiul, plantele furajere, precum şi alte culturi, să le numim tradiţionale.

În concepţia domnului Emilian Negrilă, într-un asemenea sistem de asolament, în mod obligatoriu cerealele păioase ar trebui să deţină o pondere de 50%: leguminoasele – 20%, culturile aromatice – 15%. Pe porumb şi soia se poate conta doar în condiţii de irigare, concomitent cu asimilarea soiurilor modificate genetic rezistente la secetă.

Convingerea domnului Emilian Negrilă este că, dacă vor fi rezolvate aceste probleme, agricultura românească este capabilă să înfrunte ariditatea care ne ameninţă ca un blestem.

Fapt este că fasolea este de acum o cultură ce ţine de istorie, în condiţiile în care soiurile cultivate la noi nu fructifică la temperaturi mai mari de 40-50°C. Mai nou, porumbul se prăbuşeşte în mătasea păpuşoiului, iar fermierii avizaţi îl consideră o plantă expirată.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu