Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Calul şi stăpânul rău

Cât de frumoase erau filmele în care se prezentau cursele frenetice de pe hipodromurile englezeşti! Imaginea cailor care goneau nebuneşte spre linia de final crea în arenele spectatorilor o frenezie de nedescris. În ţara noastră, calul are un statut mai puţin onorant, aş putea spune chiar că se află la polul opus. Aici, aceste animale nobile iau mai degrabă chipul unor mârţoage obidite de greutăţile, uneori inumane, pe care sunt nevoite să le care. Muşchii puternici ai cailor de curse iau forma oaselor care împing prin pielea rănită, iar medaliile premianţilor poartă pecetea zăbalei care scrâşneşte în dinţii lor îmbătrâniţi.

Cravaşa cu care călăreţul îşi îndeamnă uşor calul să alerge mai iute, la noi se transformă într-un bici ce lasă, de multe ori, urme adânci în carnea animalului. Mâinile care ar trebui să mângâie şi să îngrijească devin mâini care le zdruncină viaţa. Dar nu vă închipuiţi greşit. Dincolo de aceste atrocităţi, chiar şi în ţara noastră mai sunt oameni care iubesc caii.

Istoria Trăpaşului Românesc

Am ales această introducere pentru că am în faţă o rasă de cai, despre care cu siguranţă aţi auzit, dar care nu are parte de atâta mediatizare precum rasele străine consacrate. Este vorba despre Trăpaşul Românesc, un cal foarte puternic, ce poate fi folosit pentru cursele lungi de viteză. Întrucât în ţara noastră nu există un hipodrom pentru astfel de manifestări, Trăpaşul Românesc a început să fie folosit pentru lucrările din agricultură şi agrement. Istoria acestui cal îşi are originile încă din secolul al XVIII-lea, când a apărut pentru prima oară în Peninsula Scandinavă.  Mai târziu, îşi fac prezenţa rasele de trăpaş cunoscute de noi şi care şi-au extins arealul de existenţă în Asia, Europa şi America.

Consolidarea acestei rase s-a petrecut de abia în ultimele decenii, în acest sens fiind folosite mai multe rase amelioratoare. Principala rasă de cai, care şi-a pus amprenta în dezvoltarea Trăpaşului Românesc, a fost Trăpaşul American. Aceasta a fost urmată de rasele de cai Trăpaşul Francez, Trăpaşul Rusesc şi de iepele din rasele Furioso North-Star şi Nonius.

Procesul de perfecţionare a trăpaşului nu s-a oprit aici. Ameliorarea lui a fost continuată şi în perioada interbelică în hergheliile de la Jegălia, Ruşeţu, Sighireanu şi Segarcea. Chiar şi în prezent, munca de selecţie reprezintă una dintre priorităţi, pentru că se are în vedere dezvoltarea corporală a rasei, dar fără ca acest lucru să afecteze aptitudinile de viteză ale trăpaşului. Un lucru foarte important de menţionat este faptul că Trăpaşul Românesc a jucat un rol semnificativ în ameliorarea şi formarea rasei Semigreu Românesc, dar şi la ameliorarea cailor autohtoni carosieri.

Salvarea vine de la ţăranul român

Deşi nu se ştie cu certitudine în ce perioadă a pătruns Trăpaşul pe teritoriul român, se crede că acest lucru s-a întâmplat, cam pe la începutul anului 1887, când în România au ajuns primele importuri de trăpaşi.

Tot istoria ne relevă profunda înţelegere de care dădeau dovadă oamenii acelor vremuri faţă de cai. Conştientizând forţa acestei noi rase, guvernele acelei perioade au introdus amendamente în regulamentele curselor de trap. În fapt, aceasta era o strategie de promovare a trăpaşilor, ce s-a dovedit viabilă deoarece concursurile hipice pentru viteză au devenit în acea vreme foarte apreciate. Din nefericire, astăzi Trăpaşul Românesc nu mai aleargă pe hipodrom. Salvarea lui de la o dispariţie iminentă a venit tot de la ţăranul român, care i-a găsit o altă utilitate.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.20, 16-31 OCTOMBRIE 2009

Vizualizari: 843



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI