Calul bun şi omul rău > REVISTA LUMEA SATULUI

Realităţile ultimilor 60 de ani ne obligă să recunoaştem că omul n-a fost frate bun nici cu codrul şi nici cu calul. Mai întâi a fost măcelărită floarea cavaleriei româneşti în numele unei cauze tembele, pentru ca 50 de ani mai târziu ceea ce a rămas din măreţele herghelii şi turme săteşti să fie decimate şi trimis spre aceleaşi fabrici de parizer sau salamuri crude ale Occidentului, în special în Italia.

Secvenţa cu omul rău şi calul bun aveam s-o înregistrez pe retină mai zilele trecute, când am asistat la ceva ce mie mi se părea un spectacol îngrozitor, până să aflu că scena poate fi reconstituită peste tot acolo unde calul a ajuns pe mâna unor indivizi fără frica lui Dumnezeu. Mă aflam, deci, într-un sat din zona colinară a Munteniei. O gloabă înhămată la o căruţă încărcată cu pietriş se căznea să urce o pantă spre locul de destinaţie. Omeneşte vorbind, nu avea cum să răzbească. Şi totuşi, sub biciul şi sudălmile omului rău, încerca sărmana. Până când, spre vârful pantei, a căzut mai întâi în genunchi şi apoi pe spate. Credeam că aici îi este sfârşitul. Stimulată cu biciul omului rău, mârţoaga reuşeşte să revină la verticală şi să continue „drumul crucii“ până acasă.

Înainte de-a fi deshămată mai are parte de o porţie de biciuire, după care este lăsată la grajd unde… Dar, asta este partea urâtă a analizei de faţă, pentru că urmează şi cea care oglindeşte realitatea momentului ce ne dă speranţa că totuşi caii României nu mor când vor oamenii răi.

Cu un milion de capete de cai înregistrate în statistică şi cu alte 300-400 de mii de capete aflate în sfera economiei subterane, calul românesc pare a deţine cea mai mare forţă economică în ţările Comunităţii Europene. Socotit a fi o „cenuşăreasă“ a guvernărilor de până acum, pe termen scurt calului i se întrezăreşte o perspectivă care, în multe zone, îl propulsează ca fiind factorul de producţie cel mai important al agriculturii. Aici, el îl are concurent doar pe stăpânul său, cu care împarte doar truda, nu şi profitul.

Îmbucurător este faptul că, în ultimii ani, asistăm la o mecanizare a unităţilor de ameliorare şi selecţie, îndeosebi a hergheliilor ce asigură puritatea şi vigoarea raselor de cai. Dacă ne raportăm în timp, unele rase au dispărut, dar celor care au supravieţuit li se întrevăd şanse mari.

La graniţele Transilvaniei are loc un proces de îmbunătăţire a raselor, e drept în afara controlului oficial, şi anume importurile masive de cai în vederea comercializării.
Altfel spus, caii nu au murit când au vrut stăpânii, dar nici nu mai au parte de îngrijirea de altădată.

Ar trebui să ne oprim măcar pentru o clipă din drumul nostru fulgerător şi să ne întoarcem la natură. Cum am putea mai bine să ne revanşăm faţă de tot ce ne oferă ea, decât contemplându-i frumuseţile? Este atât de trist să privim în fiecare zi cum se pierd valori, cum oamenii se îndepărtează de tradiţii, lăsând în viaţa lor un gol, pe care doar amintirile efemere a ceea ce a fost odată îl mai pot umple.

Dacă ne uităm în filele istoriei, probabil că mulţi dintre noi vor fi surprinşi să vadă că, în lungile noastre călătorii prin milenii, am fost însoţiţi de un prieten straşnic, de un camarad în luptele pentru libertate, de cel mai nobil animal dintre toate, calul. Este greu de crezut, dar acum acest animal poartă singur bătălia pentru supravieţuire. În graba spre evoluţie şi tehnologizare, riscăm să pierdem caii de rasă, aşa cum au degenerat multe alte specii de animale. Avem credinţa că o incursiune în lumea acestui animal superb ne va determina să dăm o altă apreciere trăpaşului care ne ajută să lucrăm pământul. Şi nu doar atât.

Lăsaţi de izbelişte, caii de rasă au fost salvaţi în momentul în care au fost daţi în gestiunea Romsilva. Fără silvicultori, România ar fi putut pierde fondul genetic de o excepţională valoare. Această zestre reprezintă rezultatul unei activităţi de selecţie şi ameliorare ce se măsoară în secole. Apogeul pare să fi fost atins în perioada interbelică, dar şi în anii care au urmat carnagiului din anii 50-’60. Fără a fi consemnate în istorie, se pare totuşi că cele mai vaste adăposturi pentru cai au existat pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Deşi nu avem date exacte despre apariţia cailor de rasă în România, ştim că primele herghelii au apărut în anul 1700, iar câteva dintre acestea s-au păstrat până în zilele noastre. Unele dintre cele mai vechi herghelii de la noi din ţară, care au rezistat împotriva timpului, sunt cele de la Rădăuţi, unde erau crescuţi îndeosebi caii pentru armată – Sâmbăta de Jos, Lucina.

Despre perioada interbelică şi a dominaţiei Imperiului Austro-Ungar putem spune că au fost momente maxime pentru dezvoltarea hergheliilor. Dar evoluţia cailor de rasă a întâmpinat şi un moment crucial, aproape fatidic, care a fost marcat de începutul dispariţiei burgheziei. Din fericire, pasiunea şi dragostea unor oameni pentru aceste animale au făcut ca astăzi să ne mai putem bucura încă de ei.

La momentul actual, în evidenţa Autorităţii Hipice Naţionale sunt 1 milion de capete, din care 10.000 reprezintă cai de rasă de mare performanţă. Destul de puţin, dacă ţinem seama că Ungaria, o ţară mai mică decât România, are 60.000 mii de exemplare. Este drept că numărul cailor de rasă din ţara noastră poate fi mult mai mare, dacă avem în vedere importurile masive din statele europene şi dorinţa vădită a multor crescători de cai de a nu se înregistra în evidenţele AHN.

Din acest motiv nu se poate vorbi despre o monitorizare strictă a cailor din România. Aceşti 10.000 de cai de rasă sunt crescuţi în cele 12 herghelii şi cele patru depozite de armăsari, din subordinea Romsilva, precum şi în unele crescătorii aparţinând unor persoane fizice şi juridice particulare. Depozitele de armăsari sunt localizate la Arad, Târgul-Mureş, Piatra-Neamţ, Brăila, Râmnicelul.

Despre problemele Asociaţiilor Crescătorilor de Cai din România, Robert Bartha, preşedintele Autorităţii Hipice, susţine că acestea au luat naştere foarte greu şi că, din nefericire, acum sunt doar în număr de şapte: Asociaţia Cailor de Sport, Asociaţia Cailor Pur Sânge Arab şi Shagya Arab, Asociaţia Crescătorilor de Cai Furioso North Star, Gidran şi Nonius, Asociaţia Crescătorilor de Cai Huţul şi Asociaţia Crescătorilor de Cai Grei şi Semigrei, Asociaţia Crescătorilor de Cai Pitici, ponei ce nu depăşesc 1,40 m.

Cea mai reprezentativă dintre toate şi care se bucură de recunoaştere internaţională este Asociaţia Crescătorilor de Cai din Rasa Lipiţan. Ea numără în prezent 700 de cai în sectorul privat şi 400 în sectorul de stat. Printre caii recunoscuţi pentru performanţele lor se numără şi Semigreul Românesc, Trăpaşul şi Calul de Sport Românesc, care sunt creaţii româneşti ce se bucură de o mare apreciere internaţională. Motivul primordial pentru care un crescător de cai ar trebui să facă parte dintr-o astfel de asociaţie este că, prin intermediul ei, îşi poate promova mult mai bine caii de rasă şi are mai multe şanse de a fi perceput ca o valoare.

Ajutorul pe care statul îl oferă crescătorilor de cai este unul important şi se acordă, atât în sectorul de stat cât şi în cel privat, pentru cele 14 rase. Acest sprijin financiar are ca obiectiv asigurarea creşterii în condiţii optime a cailor. Pentru a beneficia de el, caii trebuie să îndeplinească anumite criterii legate de aspect, de ritmul reproductiv, precum şi anumite condiţii stabilite de o comisie de evaluare.

Valoarea acestor subvenţii este de 130-200 euro pe lună, sumă care permite unui crescător să-şi crească animalul în condiţii normale. Probabil că mulţi dintre noi se întreabă de ce se acordă această sumă semnificativă pentru un sector care, în aparenţă, nu este la fel de profitabil precum alte ramuri de creştere a animalelor. Răspunsul dat de specialişti nu poate fi decât unul singur: pentru conservarea fondului genetic al cailor de rasă, o problemă spinoasă şi a cărei rezolvare stă, în mare parte, în culturalizarea oamenilor cu privire la domeniul ecvestru.

Oamenii aflaţi în afara sectorului, dar care iubesc caii pentru eleganţa şi maiestuozitatea lor, par, totuşi, să facă abstracţie de potenţialul lor economic. Din dorinţa de a avea câştiguri imediate cu cât mai puţine eforturi, am transformat calul, după cum ar spune,
dl. Bartha, într-o „cenuşăreasă“ a agriculturii româneşti.

De cele mai multe ori, calul este un animal de corvoadă a cărui trudă nu are o răsplată pe măsură. În mod paradoxal, existenţa calului în multe gospodării constituie astăzi aproape singura sursă de câştig în zonele unde mecanizarea rămâne încă un deziderat. Aici, caii au asigurată o viaţă lungă, dar nu şi ferită de caznele unei munci grele la care sunt supuşi.

Din nefericire, foarte mulţi români care au condiţiile necesare pentru creşterea unui cal preferă alte animale de companie, iar lucrul acesta este urmarea unor idei preconcepute legate atât de aspectul financiar, cât şi de cel emoţional.

Este drept că un cal necesită timp, răbdare şi afecţiune, dar remuneraţia este, fără îndoială, mult mai mare. Prin educaţia populaţiei cu privire la importanţa cailor de rasă, prin organizarea concursurilor care să promoveze valorile lor, Autoritatea Hipică, sub conducerea domnului Robert Bartha, speră ca oamenii să înţeleagă că, pe lângă legătura puternică dintre cal şi om, acesta poate deveni un pion important al turismului, într-o ţară împânzită de pensiuni agroturistice. Trebuie doar să avem curajul să redăm acestui animal nobil statutul pe care îl merită.

Pe o scară a valorilor de creştere a cailor, se pare că ne aflăm pe ultimele trepte, dar şansa de a îndrepta acest lucru stă în viitoarele generaţii, a căror dăruire şi iubire faţă de animale sperăm să fie mai profunde decât ale noastre.

Pagini realizate de Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2009

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu